Vasile Băncilă, Nae Ionescu. Un cavaler prestant al spiritului, ed. îngrijită de Dora Mezdrea,

Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2011, 426p.

Ca să comentezi un filosof trebuie să îndeplineşti trei condiţ ii: 1) fler discreţionar în alegerea temelor, asta însemnînd că nu te împiedici în scrupule de politeţe cînd trebuie să separi insignifiantul de esenţial; 2) intuiţie crasă, adică miros în adulmecarea formulei lui de spirit; şi 3) privire de învăluire, adică voinţa de a nu abdica în faţa problemelor punctuale pentru a neglija întregul.

Vasile Băncilă are fler discriminator şi are intuiţie, dar nu are lărgime a vederii speculative, părînd atins de clasicul prezbitism de care suferă cei care au stat prea aproape de Nae Ionescu: nu-i văd gîndirea din prea multă intimitate cu el. La asta se adaugă lipsa de apetit în legarea unei naraţiuni coerente pe seama conferenţiarului de la Litere şi Filosofie. Băncilă are o stranie predilecţie în a-şi reteza firul observaţiilor, scriind lapidar şi parcă în fugă, sub inspiraţia clipei, copleşit de năvala unor amintiri pe care le pune repede în pagină. De aceea volumul aduce cu un şantier de schiţe menite unor viitoare prelucrări, cu care autorul nu s-a mai canonit însă. Ce-l salvează e „mirosirea” sufletului lui Nae, adulmecarea halenei spirituale pe care a emanat-o în epoca interbelică.

Altfel spus, apropierea biografică de Nae îl pune pe Băncilă în pielea unui martor asistînd la un spectacol de fascinaţie intelectuală, şi cum acest spectacol are loc fără intermediari, autorul e comparabil cu Vulcănescu în privinţa a cît de plauzibil îi e testimoniul: Băncilă l-a urmărit pe Nae de-a lungul a două decenii, de la prima prelegere din 1919 şi pînă în primăvara lui 1940, cînd i-a stat de priveghi în capela mortuară de la Cimitirul Bellu. Mai mult, spre deosebire de Vulcănescu, care şi-a cen