L-am avut la Bucureşti pe Amos Oz, unul dintre scriitorii cei mai cunoscuţi de azi. De ani bu ni el e nelipsit de pe lista (e drept, neoficială) a posibililor laureaţi la premiul Nobel pentru literatură.

Bănuiala mea e că autorul israelian nu mai trebuie decât să aibă grijă de sănătatea sa (are 73 de ani, vârstă apropiată de media laureaţilor Nobel) pentru ca în câţiva ani, dacă nu chiar la anul, să-l vedem dând mâna cu regele Suediei în cadrul ceremoniei de la Sto c kholm.

L-am întâlnit. E un omuleţ destul de mărunt, în apa renţă blând şi înţelept, calităţi pe care departe de mine să i le pun la-ndoială. Dar, ascultându-l vorbind, îţi dai seama imediat şi de forţa, uneori chiar de duritatea sa, care fac din el nu un fel de sfânt, ci un om întreg, cu pasiuni şi credinţe pe care ştie să le apere. Ca scriitor e mai curând unul tradiţi ona list, mai atent la oameni şi la situaţii decât la excelenţa artistică propriu-zisă. Cărţile lui sunt subtile psihologic, înţelepte şi pline de compasiune. Numele de scriitori pe care le-a pronunţat pe scena Ateneului sunt semnificative: Cehov şi Tolstoi în primul rând. O întreagă vârstă literară îl desparte de rivalii săi la premiul Nobel, ca de pildă Thomas Pynchon şi Murakami, poate chiar Philip Roth.

În esenţă mi-a plăcut de el: şi când a vorbit, în dialog cu Gabriel Liiceanu, la Ateneu, în faţa unei săli care l-a aplaudat de multe ori la scenă deschisă, şi apoi, la cina luată cu oficiali israelieni şi cu câţiva apropiaţi ai editurii Humanitas, când am avut ocazia să-l cunosc mai bine. Pe scena Ateneului Amos Oz a folosit, ca piloni pentru prezenţa sa publică, patru sau cinci metafore frumoase şi puternice, în jurul cărora şi-a construit discursul. Prima porneşte de la faimoasa afirma ţie a lui John Donne, "Orice om e o insulă". Nu, spune Amos Oz, singurătatea e specifică oricărui om, dar nu şi sol