Cîştigătoare a concursului de manu­scrise organizat de Uniunea Scriitorilor (ediţia 2011) şi laureată la secţiunea Opera Prima a Premiului „Mihai Eminescu“ (ex aequo cu Andrei Dósa), Crista Bilciu a oferit cititorilor mai sofisticaţi care sînt criticii o epopee postmodernă, pe cît de proaspătă la prima lectură, pe atît de rutinată la modul textualist. Grila „optzecistă“ de reluare parodică a discursurilor poetice anterioare şi inserare a lor în ţesătura propriului text este preluată şi utilizată în Poema desnuda cu o şi mai mare disponibilitate ludic-onirică; şi pe o plajă de referinţe la o actualitate literară ce s-a desprins, în ansamblul ei, de intertextul postmodernist. Ceea ce surprinde plăcut, la debutul editorial al Cristei Bilciu, e tocmai „contrastul“ dintre relaxarea şi jovialitatea tonului şi, de cealaltă parte, ticsirea versurilor cu aluzii culturale, pe deasupra ariei de ignoranţă a unor „vedete“ de ultimă generaţie. Reflexul postmodern a devenit unul necondiţionat. Pentru un creator care a citit şi a „consumat“ experienţele artistice anterioare, secvenţe şi tonalităţi ale acestora vor apărea din însăşi iniţierea propriului discurs. Acesta poate fi unul ironic, parodic sau chiar fantezist, ca în Poema desnuda; în toate cazurile, el e unul metaliterar, într-o epocă a ingenuităţii artistice pierdute. Naivitate a personajului central, într-un montaj ingenios făcut de un autor destul de experimentat, fără tatonările şi ezitările debutului: iată elementul de surpriză şi formula cîştigătoare a Cristei Bilciu. Versurile sale, cu cîteva excepţii, nu sînt nemaipomenite, nemaiîntîlnite şi nemaivăzute; însă toate trimit, expert, către un deja-văzut şi un deja-întîlnit semnalate ca atare cititorului avizat. Dacă trimiterile par extrem de fireşti, intrate, cum spuneam, în reflexele culturale ale autoarei, trasoarele parodice au adresă. Ele sînt direcţionate nu