Este istoria literară parte a istoriei generale? Desigur. Și cu toate acestea, istoricii literari se aleg, cel mai adesea, dintre experții în literatură. Cauza este convingerea lor – dar și a publicului cititor de istorii literare – că fără a avea acces la criteriile de valoare ale literaturii nu poți face nici istoria acestui domeniu. Eroarea este trecută cu vederea de toată lumea, deși rămîne evident pentru oricine că nu este nevoie să fii nici politician, nici politolog pentru a fi istoric politic. Cu toate acestea, lumea socotește – atît în cercurile specializate, cît și în cele mai largi și mai variate grupuscule de cititori – că doar un critic literar poate fi istoric al arealului literaturii. Întrebarea nedumeritoare rămîne: de ce s-ar cuveni ca istoricul literar să fie cel care distinge între valoare și nonvaloare în literatură? De ce să fie el acela care stabilește criteriile după care calificăm drept valoare sau nonvaloare un „obiect“ literar? Pentru estimările valorice nu este mai potrivit criticul, cu care istoricul literar nu se suprapune întotdeauna (ba chiar: mulți critici refuză misiunea de a privi istoric literatura, preferînd practica cotidiană a discursului critic și restrîngerea atenției sale la actualitatea literară imediată)? Iar în ce privește criteriile de estimare valorică a textelor literare, de ce nu ar fi cel mai potrivit pentru formularea lor și verificarea conformității cu ele teoreticianul literar ori, într-un perimetru mai larg, unde literatura este numai un caz căruia i se aplică o suită mai generală de criterii, esteticianul? La o privire mai atentă se constată, deci, dintr-odată, că o serie de prejudecăți ori de reguli subînțelese – fără a fi vreodată abordate frontal – selectează autorii istoriilor literare din rîndul criticilor și ai practicienilor de toate felurile ai literaturii (cum era, să zicem, un romancier ca Eugen B