Creşte inima-n mine! În sfârşit, România a pus piciorul în prag şi e interesată de românii din Serbia. Chiar dacă sârbii îi numesc vlahi sau cum vor ei, numai români să nu fie. Pentru prima oară după 1948, Belgradul este obligat să acorde drepturi depline minorităţii române. România a cerut acelaşi tratament pe care îl au maghiarii pe meleagurile noastre.

Doar un stat puternic are grijă de cetăţenii săi, de cei cu acelaşi sânge, chiar dacă nu se află între graniţele patriei-mamă. Doar un stat european îşi poate permite să bată cu pumnul în masă.

Cu această ocazie euro-scepticii ar trebui să bată în retragere. Uite la ce este bună Uniunea Europeană! Ne-a mâncat sufletul cu drepturile maghiarilor, ale rromilor, de ne venea să ne luăm câmpii. Să le mai explicăm celor de la Bru-xelles că poate ar fi cazul să ne mai lase. Iată că, fiind membri ai UE, putem să obligăm Serbia să respecte aceleaşi reguli europene. Să ne salvăm fraţii de la deznaţionalizare! Apelând la mecanismele europene putem să ne salvăm Neamul. Ce credeţi, că sârbii ştiau de altceva, de frică? Deloc, abia aveau motiv să se învârtoşeze!

Poziţia politicienilor ro-mâni a fost la unison, indiferent de partid. Alt motiv de mândrie! Poate le-a ve-nit mintea la cap, iar interesul naţional nu mai este doar o simplă sintagmă!

Daţi-mi voie, la final, să mă laud un pic. Mi se lămureşte una dintre obsesiile gazetăreşti. Din 1998 scriu cu patimă despre acest subiect, dar niciodată nu părea că este momentul. Başca perversa campanie sârbă, care insinua că sunt fraţii noştri. Da, fraţi vitregi care ne strângeau de gât!

În sfârşit, românii din Serbia nu mai sunt singuri! Încet, încet ne reve- nim. Tot ce-i românesc nu piere!