Pompiliu Crăciunescu, Vintilă Horia: Transliteratură şi realitate,

Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2011, 279 pag.

Lucrarea lui Pompiliu Crăciunescu, Transliteratură şi realitate, se doreşte a fi un studiu insolit al operei literare a lui Vintilă Horia, centrat asupra celor trei romane care alcătuiesc Trilogia exilului. Studiul se deschide cu prezentarea câtorva date biografice şi evenimente relevante din viaţa scriitorului, fiind schiţate aici, de asemenea, unele dintre temele centrale ale romanelor: exilul, căutarea omului indiviz, „triada tematică a viitorului mare romancier: iubirea, sacrul, cunoaşterea” (p. 36).

Ni se vorbeşte despre „adevărul pulverizat”, care trebuie depăşit prin „adevărul sacrului”, de o proză în care „onirismul şi miraculosul învăluie orice tensiune cognitivă”, în care „«apofatismul cuantic» se încrucişează cu cel religios” (p. 59). etc. Cititorul se va aştepta, poate, ca puzzle-ul conceptual, din care criticul literar ne prezintă numai câteva elemente disparate în paginile introductive, să fie întregit pe măsura ce lectura avansează, şi să devină astfel inteligibil. Această aşteptare îi va fi însă iremediabil înşelată, căci cu cât va intra în „profunzimea” cărţii, va spori impresia că autorul, asemenea unui spirit malefic cartezian, îi furnizează mereu fragmente aparţinând altor „jocuri de puzzle”, încercând să lămurească conceptele dificile prin altele şi mai greu de înţeles, şi rupând mereu fragilul fir al Ariadnei pe care – chiar cu cele mai mari eforturi –cititorul îl poate ţine rareori în mână mai mult de câteva pagini.

Pentru oricine este familiar cu proza lui Vintilă Horia, este de la bun început limpede că discutarea, într-un volum de puţin peste două sute de pagini, a mai bine de zece romane ale scriitorului, nu se poate face decât într-un mod fugitiv şi superficial; mai ales în condiţiile în care num