Deşi ar fi trebuit să fie unul dintre cele mai bine păzite secrete ale nomenclaturii comuniste, vestea schimbării banilor româneşti a „răsuflat" printre angajaţii „României libere" care aveau surse la cel mai înalt nivel al puterii comuniste.
La începuturi, redacţia R.L. era pe Sărindar - Brezoianu, zona tradiţională a presei româneşti, din Bucureşti. Era instalată într-un imobil mare, cu tipografia la parter. Ziarul era inclus, din punct de vedere administrativ, în Editura de Stat Pentru Imprimate şi Publicaţii, dar avea şi un contabil propriu, pe Al. Grossu, un evreu cu un uşor handicap, adică cu un picior nefuncţional. La mers, se ajuta cu un baston. Dar omul era extrem de deştept şi rodat în modul de a gestiona fondurile alocate redacţiei. N-am să-l uit cum în primii ani de comunism, la prima reformă monetară, m-a sunat la telefon şi mi-a spus aproximativ aşa: „Lazăre, dragă, dacă ai la tine bani de-ai redacţiei, cumpără-ţi ce vrei de ei; dar azi, că mâine nu mai poţi. O să afli de ce...".
Mirat, mi-am făcut calculele şi am văzut că aveam o sumă destul de mare pentru acele timpuri de inflaţie continuă. Am luat banii şi am intrat în magazinul Central din Cluj - unde mă aflam la examene la facultate - de unde mi-am cumpărat o servietă din piele, elegantă şi încăpătoare, la modă atunci, pe care am dat aproape întrega sumă ce o avem asupra mea. Şi cu ea am rămas. Ei bine, întrebarea care se pune era de unde a ştiut în ajun tovarăşul Gross că în noaptea aceea va fi decretată prima reformă financiară de după război? De informaţiile „pe surse" au profitat multe persoane, care au cumpărat cantităţi mari de bunuri cu banii care urmau să îşi piardă valoarea. Această reformă era necesară, deoarece pentru a cumpăra o pereche de ghete trebuia să duci un sac de bani. În acest context, a venit la mine, la Sibiu, unde eram „acreditat" corespondent, tovarăş
