Gabriel Chifu, Însemnări din ţinutul misterios,
Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2011, 124 p.
Însemnări din ţinutul misterios este cea mai bună dintre cărţile de poezie (deloc puţine şi deloc rele) ale lui Gabriel Chifu. Nu sunt primul care-o spune şi, am convingerea, nici nu voi fi ultimul. Verdictul se detaşează, într-un fel, cu puterea evidenţei.
De această putere a evidenţei, însă, mi-e cel mai teamă în critica literară. Am frunzărit cele câteva cronici de care a beneficiat volumul din decembrie până acum. M-au cam lăsat sur ma soif. Fără excepţie favorabile, acestea practicau un discurs care (în ciuda unor bune observaţii, uneori) mimează pedant înţelegerea. Fără, de fapt, a înţelege mare lucru. Recunosc că, dacă n-aş fi ştiut bine cartea (din etapa de şantier chiar, anterioară publicării), asemenea comentarii m-ar fi descurajat de la a o citi. Descriptivism, descriptivism.
Altfel văd eu problema.
Direct. Care este ţinutul misterios pe care-l postulează aici Gabriel Chifu? Sigur, ar putea fi oricare, metaforele au o libertate pe care nu ne este îngăduit s-o restricţionăm. De la un teritoriu real, turistic, situat pe cine ştie ce meridian, până la eliotianul, fantastul, Waste Land. Ambiguitatea e una dintre convenţiile poeziei. Doar că titlul nu e, propriu vorbind, poezie. E titlu. Nicăieri în carte sintagma aceasta nu apare reluată sub o formă sau alta. De ce s-o credităm atunci cu o încărcătură lirică pe care, cel mai probabil, nu o are? Şi, la fel de probabil, nu intenţionează s-o aibă. După lectură, urmărind cu atenţie toate liniile de forţă şi dând la o parte pustele false, echivalenţa devine simplă. Ţinutul misterios e trupul uman. (Care, ca în cunoscutul jurnal al lui Gheorghe Crăciun, ştie întotdeauna mai mult).Aproape că nu e pagină din carte care să nu vorbească despre acesta. Despre fragilit