Într-o pagină strepezită închinată lui I. D. Sîrbu, o vreme craiovean de nevoie, concitadinul d-sale, Marin Sorescu, scria că acesta ar fi fost singurul reprezentant al vorbei de spirit în cadrul Cercului literar de la Sibiu, altminteri cam lipsit de duh.

Lăsîndu-i la o parte pe Ştefan Aug. Doinaş, în ale cărui conversaţii gluma sclipea frecvent, şi pe Radu Enescu, duhliu mai mereu în intimitatea redacţională, nu putem a nu ne opri la Cornel Regman, „specializat” în umor, socotesc că nu în mai mică măsură decît autorul Jurnalului unui jurnalist fără jurnal. Glumele sale de felurite calibre, uneori aidoma unor gloanţe, alteori unor rafale de mitralieră, alteori unor rachete, jucării provenind dintr-un arsenal inepuizabil, aveau ţinte înscrise într-un orizont am putea spune circular. Glume şi calambururi, ultimele servite pe bandă rulantă de mişcările imprevizibile ale entităţilor verbale, apte nu o dată de impacturi dintre care mai savuroase. Care să fi fost sorgintea acestei naturi joculare la un mod caracteristic? Originar din zona Târnavei Mari, importantul critic nu se afla departe de locul obîrşiei lui Ion Budai-Deleanu şi nici la o distanţă astronomică de Humuleşti, drept care ne luăm îngăduinţa a presupune că prin venele sale pulsa un sînge poporan predispus la şotie. E o redundanţă a vitalităţii megieşe cu gratuitatea, o estetizare spontană a acesteia pe coarda comică. Păcală, Tândală ca şi, pe alte meridiane, Till Eulenspiegel, se revendică din acelaşi fond psihic hîtru ce se exprima pe o direcţie a proiectării neajunsurilor inerente vieţuirii în haz expiator. La Cornel Regman se cade să precizăm două puncte de reper ale su(rîsului) său cvasiconstant. Unul îl reprezintă, desigur, mediul proxim neprielnic, creat de regimul totalitar oamenilor de litere, regim faţă de care orice rezervă expresă se izbea de cenzură, putîndu-se lăsa, bineînţeles, şi cu