Dar aţi văzut Olanda lui Robben pe Wembley?
Sigur că Andrei Vochin avea dreptate ieri, cerîndu-ne să nu ne batem joc de cel mai bun meci din ultima perioadă, acest egal în faţa Uruguayului. Cornel Dinu zicea chiar că e cel mai bun meci al României din ultimii 5 ani, Ienei şi Gică Popescu nici ei nu se chinuiau cu elogiile, foarte corect era şi Radu Paraschivescu: “România nu a jucat ca o echipă de pe locul 52 în lume…”. Singur, preşedintele Ligii, inenarabilul (adică, cel care nu poate fi povestit) Mitică Dragomir, bătea binişor cîmpii, prorocind deja că dacă vom juca aşa ne calificăm precis la Mondialul din 2014, sfătuindu-ne în plus să ne vedem de treabă, n-a fost nici un penalty la Cavani, iar arbitrul maghiar s-a dovedit excepţional.
Nu ştiu cum vom juca peste un an pentru Mondial, era suficient să vedem cum joacă acum Olanda şi Robben al ei, la Londra, ca să stăm cuminţi în banca noastră; ţin prea mult la tot ce-i sud-american - deci şi la uruguayenii aceştia aparent fără de sistem, impecabili tehnic - ca să nu-mi facă plăcere scriind că am făcut un meci simpatic în faţa lor.
Cred că nu sînt superficial: înţeleg prin simpatic în primul rînd apetitul pentru atac, pentru ceea ce Piţurcă numea “asumarea unui risc”, se-nţelege care, acela de a renunţa la obsesiile sale defensive. Repriza a doua, bineînţeles, cu cîte trei-patru oameni în atac, cu un Torje mai mult jucat, a fost ataşantă, dacă simpatică nu vă sună serios. Mie-mi sună, conform expresiei lui Cavani despre Torje: “Mi-a plăcut băiatul ăla care joacă în Serie A”…
Totuşi, acest 1-1 al naţionalei nu poate şterge impresia confuză cu care s-a încheiat aventura Stelei în Europa League; nu e cazul să ne mîndrim că nu am crezut nici o clipă în aberaţiile unui 3-1 cu golurile lui Tatu şi Tănase - pronosticuri de-o megalomanie irezistibilă; şi poate nici prestaţia din acest retur, cu
