Între 1944 şi 1948, Roland Barthes are o corespondenţă intensă cu un tînăr student, apoi licenţiat în drept: Robert David. Jean-Louis Calvet, în biografia pe care i-o dedică lui Barthes în 1990 la Editura Flammarion (devenită biografia oficială a semioticianului, deşi contestată de apropiaţii lui, printre care Eric Marty, editorul operelor complete), îl aminteşte şi evocă o întîlnire de documentare pe care a avut-o cu el. Prin nimic deosebit, aparent – e drept că scrisorile păstrate din această corespondenţă îi aparţin doar lui Roland Barthes, vocea tînărului este mută – acest Robert David a avut meritul de a-l susţine moral pe viitorul scriitor în lungii ani petrecuţi în sanatoriu şi de a se lăsa construit şi fantasmat ca pretext nu doar pentru declaraţii de dragoste, care abundă, ci şi pentru reflecţii etice, religioase, politice şi filozofice. În această corespondenţă, a cărei publicare în limba franceză rămîne în continuare interzisă, apare, spre final, în mai 1948, cînd Barthes se afla deja în România (numit la 21 septembrie 1947), o scrisoare inocentă, dar savuroasă pe alocuri, despre perioada Paştelui în Bucureşti. Avem acum autorizaţia de a o traduce şi publica în limba română, pentru care mulţumim domnului Michel Salzedo, ca şi tuturor celor care, de la Marielle Macé, Claude Coste, Eric Marty şi Odile Germain, au făcut posibil accesul la aceste documente barthesiene inedite. Adaug aici că toată această corespondenţă, care ar alcătui un volum de cîteva sute de pagini dacă ar putea fi tipărită, dezvăluie un Barthes profund reflexiv în ceea ce priveşte religia, limbajul şi tăcerea, ideologia şi politicul, existenţialismul, cultura europeană (decadentă; este singurul moment în care Barthes şi Cioran se întîlnesc, preţ de o pagină); scrisori în care Roland Barthes se livrează pe sine ca un „om clasic“ şi totuşi atît de modern, tocmai pentru că pare să se cul