Este un loc comun, un lucru ştiut şi probat: statul nostru nu este capabil (sau nu vrea să fie capabil, tot aia) să-i asiste/ ajute pe românii aflaţi la greu. Sunt două mari categorii de necăjiţi: cei care au nevoie de asistenţă de zi cu zi (persoanele cu handicap, cu dizabilităţi, copiii abandonaţi, bătrânii nimănui, oamenii străzii) şi cei care au nevoie de ajutor în momente de cumpănă ale vieţii lor, atunci când sunt victime ale unor calamităţi naturale (inundaţii, alunecări de teren, căderi masive de zăpadă etc. ).
De aceea, pentru că statul nu poate sau nu vrea să-i ajute pe nevoiaşii lui, organizaţii de caritate sau instituţii media fac sistematic apeluri la populaţie să doneze (şi) produse alimentare pentru a fi distribuite pentru cei aflaţi la necaz. Hipermarketurile au permanent instalate în acest scop mari coşuri pe care oamenii sunt invitaţi să le umple, în principal, cu de-ale gurii. Când se petrece câte o nenorocire (cum a fost, recent, cazul satelor înzăpezite şi izolate săptămâni bune) acţiunile caritabile de acest tip iau o mare amploare. Sute şi sute de tone de alimente (nu există nicio statistică, cifrele pot fi chiar mai mari) umplu coşurile mai înainte amintite şi sunt preluate apoi de caravane umanitare şi distribuite sinistraţilor.
Până aici, toate bune şi frumoase. Dar... Dar atunci când cumpără un produs oarecare pentru a-l depune în coşul caritabil, cetăţeanul solidar cu sinistraţii plăteşte tot atât cât ar plăti dacă şi-ar cumpăra produsul cu pricina pentru consum propriu. Adică plăteşte TVA (partea statului) şi toate adaosurile care generează profit în lanţul producţie/ distribuţie/ depozitare/ desfacere cu amănuntul. În preţul final al unui produs oarecare de pe raftul unui hipermarket, costurile (toate costurile) sunt de cel mult 50%. Restul de procente sunt adaosuri (în lanţ) plus TVA. Altfel spus, gestul de a cumpăra un p
