Sunt la o petrecere cu mulţi. Cineva întreabă dacă începem – adică, ne punem pe mâncat şi băut – sau vedem mai întâi Nunta lui Wajda. Eu, ca decan de vârstă, şi fiindcă n-am apucat să-l văd, optez pentru film. Mai bucuroşi, mai nu prea, oamenii trec într- o sală de alături. Eu, însă, am atâtea de făcut, încât până la ora asta n-am apucat încă să-i urmez. Şi-a realizat visul, se spune. Fapt e că în vis n-am realizat niciodată ce mi-am propus.

Mă simt discriminat de inconştient. Visez că am în „normă” un curs de care am uitat. În alte vise, ţin cursul – şi e prăpăd. Da’ n-am visat odată că ţin unul bun!

Cel care se trezeşte din vis e ca un bolnav de Alzheimer pe jumătate lucid. Ştie ce trebuie să caute. E încă într-o ambianţă, simte că a fost printre oameni apropiaţi, pe unii i-a iubit. Cu un efort de concentrare, îi va regăsi. Degeaba. Încă puţin şi totul se şterge. Şi „viaţa” de după moarte, adică moartea însăşi, să înceapă aşa?

În general, nu-i bine să amesteci imaginaţie şi realitate. Să umbli cu piciorul pe unde ai umblat în „vis”. Poţi să fii cumplit de dezamăgit. Am avut totuşi noroc şi cu Viena, şi cu Norvegia, dada-ul meu, via Sigrid Undset, de copil. Mi-a plăcut, m-am simţit bine şi colo, şi colo, deşi nu pot spune că le-am „regăsit”. Nu semănau cu ce aveam eu în minte, dar era bine şi aşa. Rău mi s-a întâmplat cu Băile Herculane, al treilea loc privilegiat. Acolo, fiindcă m-am tot dus, din copilărie până târziu, multă vreme lucrurile au mers. Până când… Până când, după o pauză de câţiva ani, s-a găsit vărul meu, Ionică, plin de bune intenţii, să ne ducă cu maşina cândva, pe la sfârşitul anilor nouăzeci. Am cunoscut isprăvile perioadei de tranziţie. De atunci tot încerc, degeaba, să le uit.

Lucru curios e acela că un loc pe care-l am în minte, să zicem parcul Doja, la Timişoara, există şi în realitate şi că