Singurătăţile nu se pun laolaltă. Două singurătăţi mai mici nu fac o singurătate mai mare.Tot aşa cum nu se pot aduna, singurătăţile nici nu se pot scădea. Două singurătăţi minus o singurătate nu sunt egale cu o singurătate. Poate doar înmulţirea să aibă rost. Mai mulţi oameni singuri, încrucişându-se unii cu alţii, se simt şi mai singuri.

Coltuc privea cu ochi mari mulţimea care nu-i întorcea, în schimb, nici o privire. Sau dacă se întâmpla, totuşi, privirile se mutau imediat, ca un pas care călcase, din greşeală, pe alături. El nu se supăra, dimpotrivă, era recunoscător lumii în care era mereu ceva de privit, de înţeles ori de socotit. Iată, de pildă, la ora asta, dacă numărai, mai mulţi oameni coborau către Piaţa Unirii decât urcau spre Piaţa Universităţii. După prânz se întâmpla invers. Dacă ai răbdare să o priveşti, vânzoleala mulţimii nu e o curgere cu un singur sens, ca apele curgătoare. Dar chiar şi acolo se întâmplă uneori miracole. Citise că, de Bobotează, acolo unde Ioan Botezătorul îl întâlnise pe Iisus, însoţit de ucenicii săi, apele Iordanului curg, dintr-o dată, de la vale la deal.

Oamenii aceştia mergeau cel mai adesea cu privirile în pământ. Hainele lor păreau cenuşii, privite de-a valma, chiar dacă ici-colo mai apărea câte un petec mai colorat. Cei mai mulţi cărau sacoşe, uneori câte două într-una, ca să ţină la greutate. Ei nu păreau să creadă în miracole.

Lui Coltuc îi rămăsese, însă, miracolul privirii. Ar fi privit la nesfîrşit lumea aceasta în care, deşi lucrurile par lipsite de importanţă, el desluşea tot felul de înţelesuri. Uneori era ziua oamenilor – păsări. Fiecare om seamănă, dacă îl priveşti cu atenţie, cu o pasăre. Treceau prin faţa lui cocostârci subţiratici şi încovoiaţi, zăgani cu priviri piezişe, gâşte legănându-şi şoldurile, în ritmul sacoşelor, pelicani cu guşile zvâcnind, botgroşi cu nasul turt