Un vis urat

Miercurea Ciuc, ianuarie, 2012. Un oras acoperit de gheata, cu strazi pustii, morocanoase, incremenite intr-o liniste rece si amenintatoare. Pasesc cu teama, ca intr-un vis urat, strecurandu-ma printre munti de nameti si sloiuri de gheata. Nici tipenie in jur. Totul pare de mult parasit de-atata amarnica iarna. Incerc sa ajung in centrul vechi al orasului, dar prin preajma nu-i nimeni care sa-mi spuna pe unde s-o iau. Asa ca bantui aiurea, cu picioarele bocna si fata biciuita de ger. Desi afara e inca lumina, magazinele sunt inchise, iar ferestrele caselor au toate obloanele trase. E prima mea vizita in capitala Harghitei, un oras despre care nu stiu aproape nimic. Vad inscriptii, afise si nume de strazi scrise numai in limba maghiara si ma simt parca intr-o tara straina. Tot ce stiu este ca acolo, in centrul vechi pe care il caut, exista un restaurant faimos, care ar ascunde o poveste de dragoste dintre un italian si-o romanca. Un subiect pe inima mea: oameni care au puterea sa se iubeasca in ciuda inghetului dimprejur.

Vad in fata mea o cladire mai mare, pe care scrie "Teatrul Municipal Csiki Jateksyin". Pesemne ca o fi cineva acolo care sa ma dezmeticeasca. Chiar pe hol, la intrare, ma intampina un portar, cu o mustata zbarlita si ochii mici si negri ca doi samburi de pepene. "Caut strada Petofi Sandor, restaurantul San Gennaro, va rog". Omul sare de pe scaun, trezit parca din somn, si-mi arata cu mana pe unde s-o iau, mormaind ceva de neinteles. Il privesc nedumerit, straduindu-ma sa-i ghicesc vorbele. "Inainte si in capat la stanga?", intreb. "Acolo se afla restaurantul?". L-am suparat. Iritat, ma impinge usor spre usa si da din cap: "Igen, igen!". Ies din nou in gerul cumplit de-afara si-o apuc printre nametii pietrificati, spre strada indicata. Ma simt tot mai nelinistit, ratacind printr-un oras aproape pustiu, ca un oaspete nepoft