T. O. Bobe, Contorsionista,

Editura Humanitas, Bucureşti, 2011,

279 p.

Povestirile din volumul lui T.O. Bobe justifică întrutotul apropierea de proza optzecistă pe care a făcut-o Cosmin Borza într-o cronică din „Cultura”: „Doar acolo – afirma criticul – poate fi întâlnit un apetit similar pentru registre şi stiluri narative atât de arborescente şi de rafinatmanieriste, pentru înscenări ludice intertextuale, pentru deconspirări ale convenţiilor ficţionalităţii, pentru pastişe şi parodii cât o proză scurtă, pentru «însemnări la firul ierbii» pe care se încastrează reflecţii livreşti ori inflexiuni poetice, pentru metanaraţiuni istoriografice burleşti, de nu chiar bufe, pentru «epicul ipotetic» şi «fantezismul alegoric», pentru dislocări halucinante ale temporalităţii, spaţialităţii şi perspectivelor sau instanţelor narative, pentru «tratamente fabulatorii» ale psihologiilor şi trăirilor cotidiene.”

E adevărat, T. O. Bobe e tobă de literatură, are un condei extraordinar, fiecare bucată de proză pe care o scrie fiind din multe puncte de vedere altfel decât celelalte. E un cunoscător desăvârşit al „tehnicii” literare şi totuşi, încheind de citit cartea, nu mi-am putut reprima senzaţia că scriitorul face prea puţin cu talentul lui. Prozele sale, precum protagonista povestirii care dă titlul volumului, se contorsionează asupră- şi, închizându-se în cerc, cititorul asistând la demonstraţia de măiestrie a unui scriitor pentru care actul artistic este suficient sieşi. Literatura este frumoasă prin însăşi frumuseţea ei, pare a spune scriitorul, sacrificând, în cursul demonstraţiei, epicul şi personajele. Multe dintre povestiri sunt imposibil de relatat, ele constituind de fapt fluxul conştiinţei unor personaje care înregistrează o realitate cotidiană perfect banală până la un punct (Irina. I se duce un fir la ciorap) sau care imaginează