„Furtuna“ lui Silviu Purcărete nu schimbă relieful unei poetici regizorale, ci irigă un teritoriu care își conturează din ce în ce mai clar granițele.

„O furtună", spectacolul Teatrului Naţional „Marin Sorescu" din Craiova, după piesa lui William Shakespeare, este o plăsmuire inteligentă, altoită cu meşteşug, şi din care nu lipseşte nimic. Are toate ingredientele unui spectacol de public şi toate elementele unui spectacol de festival, dar şi o hibă care-i pune impactul în pericol: prudenţa. Purcărete alege să meargă în albia unui râu deja îmblânzit. Pluta lui ocoleşte câteva colţuri periculoase, dar nu există nicio cascadă care să-l aştepte la capăt. Regizorul a ales ludicul în detrimentul analizei, brodând imagini vii, pe un text în care a estompat conflictul, pentru a sublinia poezia. Pe insula pe care domneşte haosul imprevizibilului, magia stârneşte stupoarea personajelor, dar şi a spectatorilor.

De la Prospero la Faust

„O furtună" duce cu sine o imensă povară, care îi domoleşte forţa, şi care poate transforma cârja în obstacol: sentimentul de déjà vu, care parcurge traseul scenă-spectator, mai ales dacă acel spectator a văzut „Faust", spectacolul Teatrului Naţional „Radu Stanca" din Sibiu.

Parcă Faust ar adormi şi s-ar visa Prospero sau invers, Prospero s-a stins în somnul din finalul „Furtunii", pentru a-şi recăpăta tinereţea şi pentru a o lua de la capăt. Elementele de conexiune între cele două spectacole sunt atât de evidente, încât nu pot fi ignorate. Muzica eterică a lui Vasile Şirli îşi prelungeşte ecourile din „Faust", ca un abur care amplifică iluzia, subliniind într-un mod similar aşteptarea şi tensiunea. Mai sunt elementele de scenografie - scaunele, hârtiile care acaparează colţurile ca nişte pânze de păianjen, teancurile de cărţi şi felul în care actorii se plasează în raport cu ele. Redundanţa e vizibilă într-o