Una dintre cele mai însemnate voci ale exilului românesc este Pamfil Şeicaru (1894–1980), jurnalist, polemist redutabil, memorialist şi epistolograf.

Opera sa, variată şi extrem de bogată, e cunoscută, până astăzi, parţial, graţie unor restituiri întreprinse de istoricii literari Nicolae Florescu şi I. Oprişan, cunoscători temeinici ai itinerariului spiritual şi cultural al celui care a făcut din ziarul Curentul o veritabilă tribună a legitimării drepturilor noastre istorice şi civice în această parte a Europei.

Exilul de mai bine de o jumătate de secol al lui Pamfil Şeicaru a fost cercetat de istoricul şi criticul literar Florin Manolescu în excelenta sa carte referenţială, în care radiografiază, cu minuţiozitate, fiecare gest şi faptă a imprevizibilului observator şi gazetar.

Revelatoare pentru publicul românesc sunt epistolele pe care Pamfil Şeicaru le-a trimis, în ţară, prietenilor, colegilor din redacţiile ziarelor şi revistelor de odinioară, familiei şi unor personalităţi importante din administraţia centrală a României comunizate.

O mărturie elocventă în acest sens o constituie epistola trimisă poetului, eseistului şi teologului Nichifor Crainic (1889–1972).

Epistola aceasta, amplă şi motivată, se constituie, de fapt, într-o tulburătoare confesiune a unui intelectual care şi-a iubit cu patimă ţara şi care a înţeles ab initio locul şi destinul nostru în Europa.

*

Madrid, 28 mai 1971

Dragă Crainic,

Nu s-a rătăcit scrisoarea ta în care îmi comunicai tristeţea încercată de a nu fi văzut scriitori prezenţi la parastasul de zece ani de la moartea lui Cezar Petrescu făcut de surorile lui care îi păstrează amintirea cu o fidelitate emoţionantă.

Îţi scriam că am publicat un studiu1 dacă vrei de 70 de pagini asupra operei lui în care afirmam că este cel mai mare romancier român după primul răzb