E normal și cît se poate de banal, în fiecare an sînt discuții legate de nominalizările pentru Premiile UNITER – singurele din domeniul teatral. Dincolo, însă, de explicabilele reacții de convingere personală legate de cine-ar fi meritat să fie nominalizat și n-a fost și cine n-ar fi meritat, dar e pe listă, ceea ce merită discutat pe îndelete ține de viziunea critică, evaluarea estetică asumată și coerența acestei „oglinzi“ a anului teatral trecut numită „selecția juriului UNITER“.

Din acest punct de vedere, nominalizările din acest an sînt cel puțin bulversante – prin ceea ce s-ar putea considera o dorință de redistribuție a valorii ce ajunge să frizeze incoerența. Teoria spune că un spectacol este „cel mai bun“ pentru că excelează cel puțin în pri­vința regiei sau a cîtorva actori (de preferință, în roluri principale), dacă nu la amîndouă categoriile, plus scenografie. Însă două dintre cele trei producții nominalizate la secțiunea „cel mai bun spectacol“ (Vizita bătrînei doamne și Ultima zi a tinereții) au, fiecare, doar încă o nominalizare pentru scenografie. Pot să înțeleg faptul că Silviu Purcărete a fost trădat de propriii actori (și chiar și de scenograf) în D’ale carnavalului, deși poate părea bizar, însă cum pot fi nu unul, ci două spectacole excepționale cînd nu excelează la nici un alt capitol decît decorul și costumele e o idee greu de digerat. Nici Ivanov nu are o nominalizare la regie, ci două la rol secundar masculin, dar să zicem că, în alt context, ar fi acceptabil. La fel, e acceptabil ca Radu Nica să primească o apreciere pentruMountainbikers fără ca aceasta să fie susținută de alte nominalizări, pentru că e un spectacol „de ansamblu“, în care actorii performează excelent ca echipă mai mult decît individual (ceea ce nu e cazul cu D’ale carnavalului, o montare – și un text – cu roluri puternic marcate), însă în ansamblu reiese că