Constantin Novac e cunoscut mai ales pentru prozele sale „marine”, din cărţi precum Adio, Robert, Vară nebună cu bărci albastre, Oameni, furtuni, vapoare, Plutind avan pe marea cea adîncă. Fericit cel care, ca Ulise...; „farmecul naraţiunii - scrie, cu dreptate, Irina Petraş - este indeniabil legat de prezenţa şi de misteriosul mesaj al mării”.

După o vreme, marinarul s-a retras pe Siutghiol şi, în 2002, a publicat o serie de Povestiri arogante, căutînd o mare derizorie de dincoace de ţărm; acum în urmă, după ce a recoltat aripi de pescăruşi pe Mare şi pe Siutghiol, „marea noastră mică”, Constantin Novac a lăsat vapoarele, pacheboturile şi superbele yachturi la docuri, micile ambarcaţiuni, pe Insula Ovidiu şi scrie în Văduva neagră (Editura Niculescu, 20l0) trei nuvele despre lumea „de pe uscat”, unde caută fizionomii, biografii şi personaje pentru o tipologie; pivotul e, desigur, povestitorul însuşi care spune cu patimă tot felul de întîmplări, dar care trăieşte şi plăcerea voluptuoasă de a le asculta pe ale altora. Personajele primei nuvele, Văduva neagră, „bagă vorbe ca într-o magazie”, unul în celălalt, se extrag din viţa povestitorului oriental care găseşte în naraţiune, de la Şeherezada încoace, un mod de supravieţuire; Vasile P. zis Ciontu şi Solange zisă Meri spun unul altuia, într-o barcă amărîtă, istorii care chiar dacă „nu sînt reale de tot”, ating realitatea şi o recompun pe un ton colocvial, cu „participarea afectivă” a interlocutorului, într-un registru al (auto)ironiei şi umorului de limbaj, de situaţie şi comportament. În lumea pestriţă a unui mic port pescăresc unde pescari improvizaţi, însoţiţi mereu de credinciosul ReDeVe (rachiu de vin), se beştelesc unii pe alţii într-un limbaj de la limita argoului, îşi face apariţia Solange, un personaj de tabloid („Era o specie rară. Una dintre acelea care apar uneori, fantomatic, nedesluşit,