Pot fi, oare, cele două noţiuni – fiscalitatea şi bunul simţ – alăturate? Noi credem că da. De ce avem nevoie pentru ca această alăturare să nu mai surprindă? Noi credem că, în primul rând, aven nevoie să înțelegem într-o nouă paradigmă relația stat – contribuabil, relaţie care nu trebuie să mai fie, aşa cum este astăzi, una de forţă şi abuz, ci una bazată pe respect, încredere şi corectitudine.

Fiscalitatea ultimilor 22 de ani nu putea să fie altceva decât oglinda modului în care s-a făcut politică în România: cu o lipsă totală de obiective, de strategii care să ajute la îndeplinirea obiectivelor, cu o lipsă, de cele mai multe ori acută, de profesionalism, divizatoare de societate, penalizatoare cu cei care muncesc şi creează plus valoare, precum şi foarte blândă cu cei care o croiesc. În plus, administraţia fiscală a dat mai tot timpul impresia că este în urma timpurilor, că de cele mai multe ori este interesată mai mult de hărţuirea celor care încearcă să respecte legea, decât de urmărirea celor ce fac evaziune.

Acestea fiind spuse, suntem mai puţin interesaţi de văicăreala retrospectivă, cât suntem interesați de soluţiile constructive. Ce se poate face?

În primul rând, trebuie stimulată munca eficientă. Toată lumea ştie că munca a fost şi este fiscalizată într-un mod împovărător. Pe lângă impozitul pe venit de 16% (rezonabil şi competitiv, în opinia noastră), avem şi contribuţiile sociale de 44%, astfel încât doar jumătate din fondul de salarii ajunge la angajat. Dacă mai luăm în calcul şi TVA-ul şi accizele care trebuie achitate de fiecare dată când cumpărăm ceva, ajungem la concluzia că doar în jur de o treime din ce câştigă un angajat este folosită pentru plata efectivă de bunuri şi servicii; restul de două treimi sunt impozite directe şi indirecte. Problemele au fost chiar şi mai mari înainte de 2005, când impozitul era de 40%, iar contribuţii