Spaţiul public al opiniilor este împărţit, în esenţă, între două categorii de oameni: cei care simt că au de spus ceva şi cei care simt că au de demonstrat ceva. În mod amuzant, numai primii se pot înşela.

Fiecare dintre noi are impresia, de nenumărate ori de-a lungul vieţii, că a descoperit o informaţie, o întâmplare, o teorie, un fenomen, un unghi de abordare despre care suspectează că puţini (sau chiar nimeni) nu are cunoştinţă. În măsura în care acel ceva i se pare şi relevant, măcar pentru un grup de oameni, încearcă să-l comunice, aşa cum se pricepe el mai bine. Cu sau fără o metodă, cu sau fără stil, cu mijloace artistice, jurnalistice, oratorice sau, pur şi simplu, enunţând frust: Uite ce-am descoperit eu şi cred că merită să ştiţi. Felul în care reacţionează presupuşii beneficiari ai presupusei descoperiri şi modul în care descoperitorul receptează reacţia lor nu fac obiectul acestor rânduri.

În orice caz, este limpede şi de atâtea ori probat că ne putem înşela în ambele premise. În primul rând, ne putem înşela crezând că am descoperit ceva inedit. De foarte multe ori redescoperim America, apa caldă, mersul pe jos, roata. În această privinţă, crucială este cultura. Iată o experienţă personală:

Pe la mijlocul anilor 90 am participat la o şedinţă a unui cenaclu care tocmai ce stătea să se înfiinţeze. Câţiva colegi de breaslă, scriitori şi jurnalişti culturali, îşi luaseră curajul să reinventeze cenaclul ca instituţie de cultură. Ne-am întâlnit în bufetul din subsolul facultăţii de litere, la o măsuţă, vorbind şi citind nu prea tare, să nu deranjăm restul consumatorilor, că şi-aşa ne simţeam cam penibil. Eu scrisesem special pentru acea ocazie o povestire de care eram tare mândru, "Marea criză a memoriei": în anul cutare din viitor se pusese la punct tehnologia prin care memoria umană putea fi gestionată exact ca aceea a unui calculator: put