Marian Munteanu duce o viaţă liniştită, citeşte şi scrie, se ocupă de agricultură undeva, în afara Bucureştiului, se întoarce aproape zilnic în apartamentul lui de două camere dintr-un bloc din capitală. Nu face comerţ cu arme, cum reiese din diverse zvonuri aflate încă în circulaţie. Nu întreţine relaţii cu personaje influente şi misterioase. Nu dispune, precum contele de Monte Cristo, de o avere fabuloasă secretă.

Specialiştii în ştiinţele comunicării sau în imagologie ar putea scrie un studiu revelator, luând în considerare exclusiv cazul său, despre modul cum alţi specialişti, în dezinformare, ajutaţi involuntar de oameni obişnuiţi cărora le place să fabuleze, l-au transformat pe Marian Munteanu, în conştiinţa colectivă, dintr-un patriot şi un anticomunist, într-un personaj exotic, şi dintr-un intelectual de elită, de formaţie creştină, format la şcoala lui Petre Ţuţea, într-un individ periculos. Ce falsificare!

Marian Munteanu face comerţ cu idei, nu cu arme. Numai dacă ne gândim că ideile sunt şi ele, într-un fel, arme, putem spune că zvonurile despre el se confirmă. Am terminat de citit de curând cele 1150 de pagini format mare ale cărţii sale Folclorul detenţiei. Formele privării de libertate în literatura poporană (studiu, tipologie, antologie de texte şi glosar). Există, într-adevăr, în această carte multă muniţie pentru apărarea cauzei identităţii culturale a românilor, susţinute de tot mai puţini români. De ce tot mai puţini? Pentru că îndeletnicirea de patriot este cu adevărat periculoasă. Mihai Eminescu plăteşte şi azi pentru vina de a-şi fi iubit ţara. Lucian Blaga a fost redus la tăcere, în ultima parte a vieţii lui, din acelaşi motiv. Iar Grigore Vieru este acuzat şi acum, post-mortem, în unele ziare de peste Prut, că a făcut spionaj în favoarea României.

Să nu ne închipuim că Marian Munteanu şi-a umplut cartea de declara