Războiul de la Nistru rămâne o rană deschisă pentru moldoveni. Pe timp de pace, la distanţă de două decenii, mor iar oameni seceraţi de gloanţe. Iar cei care au luptat pentru independenţa şi integritatea ţării simt un gust amar al trădării şi abandonării, deşi oficialii susţin că nicio jertfă nu este inutilă.

Acum 20 de ani, mame din satele de la Nistru își îngropau fiii care au mers ferm pe baricade pentru a-și apăra patria. Azi, după două decenii, nu avem război. Lacrimile nu încetează însă. „Băiatul meu, Valeriu, avea doar 21 de ani când a murit, în 1992. L-am păzit de apă și de foc până l-am văzut flăcău. Mi l-a răpit un singur glonte, la război", plânge Elena Ciobanu din Căușeni, mamă îndurerată. Tragedia de la începutul acestui an a familiei Pisari din Pârâta le face și astăzi pe femei să se teamă pentru copii lor. Oxana Pisari, mama lui Vadim, nu vrea să audă de tratative, conflicte, presă și formate de negocieri. Fiul pe care l-a crescut cu atâta grijă nu va mai păși niciodată pragul casei părintești. I-am provocat pe foști și actuali oficiali, analiști și oameni din zona de conflict să ne spună ce s-a schimbat în 20 de ani.

Vladimir Beșleagă, scriitor

A fost un război de mare curaj şi eroism, un razboi pentru independenţă şi integritate, dar care a fost deturnat. Mai întâi a fost provocat de forţele proimperiale, care aveau scenariul pregătit cu mulţi ani înainte. În acest scop a fost adus la noi, din Extremul Orient, în 1986, Smirnov. Era un inginer care a stat de două ori la puşcărie pentru că fabrica ilegal arme la o uzină metalurgică. A încăput pe mâinile KGB şi a devenit instrumentul lor. Am fost ameninţaţi că, dacă nu ne asociem la noul tratat unional, au să formeze republici separtatiste la noi. Era totul pregătit. Ceea ce s-a făcut a fost un act de eroism. O ţară mică, fără armată, a avut curajul să se ia de piept cu un monstru ca Ar