„În locul“ investiţiei Nokia de la Cluj se vor instala la Jucu nemţii de la Bosch şi italienii de la DeLonghi. Cele două noi investiţii, alături de altele potenţiale, sînt prezentate ca anulînd problemele cauzate de plecarea celor dintîi. Pe termen scurt, aşa o fi, dar pînă la urmă, e la mintea cocoşului că Nokia, Bosch, DeLonghi şi care or mai vrea să investească în România puteau coexista: nu era nevoie ca unii să vină „în locul“ altora, primind şi ajutor de la stat, cum este cazul celor de la Bosch. Entuziasmul cu care sînt aşteptate companiile străine în România este demn de o cauză mai bună. Strălucirea idealurilor naive ale postcomunismului, care ne făceau să sperăm că în economia de piaţă investiţiile străine or să curgă, iar noi o să ne bucurăm de ele, se dovedeşte a fi, mai degrabă, o pospăială. Cazurile Bechtel şi Nokia ar trebui să dea de gîndit: companiilor străine, la fel ca şi faimoşii „capitalişti de carton“ autohtoni, caută să maximizeze profitul, chiar dacă asta antrenează costuri sociale ori de altă natură. Nici măcar nu e o poveste nouă. Modernizarea României sub Carol I a fost însoţită de scandaluri asemănătoare, cel mai cunoscut fiind afacerea Strousberg. În ochii companiilor străine, România este atractivă în principal pentru că oferă forţă de muncă ieftină. Modul în care Nokia şi-a închis fabrica din Bochum pentru a se muta la Jucu trebuia să dea încă de atunci de înţeles că investiţia în România e mai degrabă o căsătorie de convenienţă. Tot un astfel de mariaj, bazat însă pe o dotă mai solidă a părţii româneşti, îl reprezintă şi investiţia Renault de la Uzinele Dacia. Desigur, aici e vorba despre o poveste de succes, după cum aflăm în mod recurent din presa autohtonă. Din punctul de vedere al celor de la Renault, povestea este, într-adevăr, de succes, astfel încît au deschis o nouă fabrică Dacia, în Maroc, construită de la zero. Nu au e