Ion Zubaşcu, Omul, pomul şi fântâna. O tragedie românească,

Editura Limes, Cluj-Napoca, 2011

Zilele acestea se împlinesc nouă luni de când Ion Zubaşcu a plecat dintre noi. Întâmplător, îmi ţin tocmai acum promisiunea pe care (m)i-am făcut-o de a scrie despre această carte curajoasă. Chiar dacă unii îl vor critica pentru slăbiciunile stilistice, pentru lipsa „poeticităţii”, cred că merită să zăbovim înainte de a arunca piatra sau de a-l da uitării. Aceste aşa-zise lipsuri stilistice (sunt şi scăderi în această carte, fireşti când îţi asumi un asemenea tip de discurs) sau excesele revanşarde provin tocmai din curajul nebun de a spune tot, adevărul propriei fiinţe, angajate într-un destin personal şi istoric.

Ion Zubaşcu a căutat un limbaj care să îl exprime ca om, în integralitatea sa, care să îl dezvăluie şi să îl comunice celorlalţi. Cu boala sa incurabilă şi devastatoare fizic, cu biografia sa de orfan, fiu al unui „duşman al poporului”, crescut între străini, cu Dragomireştiul natal şi grădina sa părăsită, cu patima alcoolului, cu dezamăgirile sale personale, sociale şi politice. Efortul său este de a-şi exprima propria viaţă şi substanţă sufletească printr-un limbaj cât mai tranzitiv, cât mai ne-retoric, cât mai autentic. Este un limbaj poetic care provine din „poezia cotidianului” optzecist, dar care aspiră la mai mult, nu la statutul unei poeticităţi, ci al unei ontologii. Este poate inspirat şi de mizerabilismul tinerelor generaţii, douămiiste / post-douămiiste, dar mizerabilismul lui Zubaşcu este unul existenţial şi istoric, neostentativ, tragic.

Asupra dimensiunii istorice aş atrage atenţia, în primul rând, iar obsesiva figură a tatălui ucis de torţionarii comunişti în închisoarea din Sighet, un tată necunoscut şi cu mormânt necunoscut se leagă de dimensiunea istorică a acestei poezii. Istorică însemnând şi socia