Sfârşitul lui Coşbuc, ca scriitor care publică, se leagă de un sfârşit de februarie din anul Unirii, şi de o poezie, modestă, apărută în Scena: „cu zborul greoi/ Încet ni se stinse vederii./ De-atunci nu-l văzură nici alţii, nici noi/ Rotind în luminile serii.” (Vulturul).

Dispariţia va fi mai oarbă decât o presimţeau aceste rânduri, fiindcă posteritatea şi-l va aminti pe autorul lor, cel mai adesea, ca pe un scriitor de divertisment şcolar. Există, însă, oarece motive de a deranja, pe ici, pe colo, o asemenea, puţin măgulitoare, etichetă.

O fac, acum, din unghiul unui divertisment mai aproape de gusturile (post)modernităţii. E bine ştiută păţania Lordului John, din poezia ce-i poartă numele şi care începe cu un foarte à la page „se zvonise prin ziare”. „Leii punţii la Lo-kù” sunt o altă prinsoare fără sorţi de izbândă. „Stau la rând, dar încurcat”, ispitindu-şi privitorii cu o numărătoare care nu iese niciodată. „Numărând tot dai din umeri,/ Blestemi, şi înjuri, şi numeri,/ Până stai prostit ca ei./ Dar începi dacapo truda,/ Şi te-apucă-n urmă ciuda,/ C-un ciomag să dai în lei.” E, şi aici, în cheie hazlie, o trântă cu misterul.

Se ştie că poeţii mai revin, schimbând, poate, registrele, asupra propriilor teme. O face şi Coşbuc, cu una din poeziile lui cele mai cunoscute, Decebal către popor. Originalul e de prin 1893 şi publicat în 1896, parodia, Pierirea dacilor, tot de pe-atunci, şi publicată în Universul Literar zece ani mai târziu, în 1903. Nu în luptă dreaptă, cum scrie izvodul oficial, au murit strămoşii, ci de sete de vin: „Deci luaţi învăţătură,/ Regilor, în viitor:/ Dac-aveau ce soarbe dacii,/ Poate şi-azi trăiau săracii.” Neculce, nici el foarte cucernic, e răstălmăcit în Cetatea Neamţului. Timpul, spaţiul şi legenda se deformează, de dragul unei istorii nu întotdeauna vrednice: „Rex atunci: – «Vă tai grămadă!»/ Dar a stat cu m