Nicolae Mecu, G. Călinescu faţă cu totalitarismul,

Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 236 p.

Dacă stăm să ne gândim bine, G. Călinescu e una dintre cele mai mistificate şi folclorizate figuri ale literaturii române de secol XX. Sigur că, pe lângă personalitatea proteică şi neverosimila forţă creatoare, contextele politice au jucat un rol decisiv.

O simplă retrospectivă a dezbaterilor de idei din ultima jumătate de secol poate sta mărturie în acest sens. Instrumentat în timpul vieţii de comunismul în ascensiune, criticul a devenit nu mai puţin util în imediata posteritate, deopotrivă – culmea! – ca interfaţă a autonomiei esteticului şi ca instanţă de legitimare a tendinţelor protocroniste. După ’90, problematica delicată a relaţiei scriitorului cu politicul sau aceea, mai „elitistă”, a stării istoriei literare azi, îl readuc în prim plan. Sub fanionul G. Călinescu s-au înghesuit de-a lungul timpului mobiluri străine de opera lui, cu grupări sau personalităţi de toate orientările şi calibrele. Mai mult: până într-atât au intrat în vulgată scrierile sau atitudinile criticului (fatalitatea oricărui obiect de patrimoniu naţional?), încât mai că-ţi vine să zici că în materie de Călinescu, la fel ca în materie de fotbal, orice literat român e doct.

Astfel încât criticul sau cercetătorul de azi se vede nevoit, înainte de lucrul propriu-zis cu textele, să cureţe stratul gros de deformări. G. Călinescu. A cincea esenţă (2009), cartea de peste 700 de pagini a lui Andrei Terian, demonstrează involuntar că o monografie onestă a criticului vine la pachet cu radiografierea sistematică a prejudecăţilor şi a clişeelor legate de el. Nu-i de mirare, apoi, că celălalt călinescolog important de azi e tocmai editorul scriitorului. Prin activitatea din ultimele decenii, Nicolae Mecu a încercat să restaureze aproape în întregime spiritul şi