După îndelungate ezitări, Parlamentul de la Bucureşti a adoptat în sfârşit legea care împiedică prescrierea faptelor de omor, marcând astfel ieşirea societăţii româneşti din "Evul mediu" pe care l-a traversat, atât din punct de vedere penal, cât şi din perspectiva respectului care li s-ar fi cuvenit de la bun început victimelor şi familiilor acestora.
Gestul de săptămâna aceasta al Legislativului va contribui neîndoios şi la creşterea gradului de siguranţă la nivel naţional - va descuraja o parte din potenţialele omucideri (orice criminal este de acum conştient că, pentru fapta sa, legea îl va urmări până va închide el însuşi ochii) şi îi va hăitui neîncetat pe cei care au reuşit să se sustragă până acum răspunderii penale, mizând tocmai pe faptul că, după un număr de ani, faptele se vor prescrie.
Prin urmare, numai veşti bune, dinspre o instituţie de la care publicul larg s-a obişnuit, pe drept cuvânt, să aibă aşteptări tot mai reduse.
Dar este oare pasul acesta şi suficient?
Va avea înăsprirea legislaţiei forţa de a scoate cu adevărat RĂUL din rădăcini şi de a da, în sfârşit, prima lovitură paralizantă SISTEMULUI?
Aşa cum cred că ne-am convins cu toţii din 1990 până în 2012, în România îşi fac veacul trei categorii mari şi late de criminali: cei care sunt prinşi, cei care scapă graţie norocului şi cei care scapă graţie protecţiei pe care le-o conferă SISTEMUL - prin oamenii săi bine plasaţi în instituţiile statului.
Cum în statele civilizate pot fi identificate doar primele două categorii de criminali, a treia fiind apanajul statelor bananiere, e clar că România se prezintă cu un handicap major.
Însă va fi înlăturat acesta doar prin modificarea legislativă de care aminteam mai sus? Puţin probabil.
Dacă privim spre dosarele istorice ale justiţiei româneşti, cele privind revoluţia şi cele privind mineriadele, ne vom da se
