Cutremurul din 4 martie 1977 a însemnat, în amintirile celor care s-au luptat atunci să-i şteargă urmele, o cursă istovitoare pentru salvarea de vieţi, într-o atmosferă şi peisaj de sfârşit de lume.

Medicul Fălticeni Popescu era de gardă la Spitalul de Urgenţă Floreasca în seara de 4 martie 1977 şi chiar şi după 35 de ani îşi aminteşte pas cu pas acea gardă.

"A fost un coşmar pe care nu aş vrea să-l mai trăiesc sau să-l mai trăiască cineva vreodată. La Urgenţe erau cinci medici de gardă şi două săli în care se opera: un ulcer perforat la un tânăr şi o hernie omblicală la o femeie. Eu eram în sala în care pregăteam femeia şi, când am introdus acul în coloană pentru anestezie, a început să se zguduie clădirea. Am realizat imediat că e cutremur. Lumina s-a stins, au început să se spargă geamuri, s-a auzit un vuiet îngrozitor şi se simţea un praf puternic de cărămidă roşie. Am ajuns sub tocul uşii, unde erau şi ceilalţi doi medici cu care operam. Era o tensiune extraordinară, clădirea se mişca şi zgomotul era infernal", povesteşte, după 35 de ani de la dezastru, medicul stabilit în Statele Unite.

Fălticeni Popescu spune că, atunci când s-a terminat cutremurul, a încercat să se întoarcă pe întuneric la pacienta abandonată pe masa de operaţie, lucru imposibil deoarece în podea se făcuse o gaură prin care credea că vede ceva de la etajul inferior.

"Nu ştiam ce văd prin gaura aceea, dar de fapt vedeam bucătăria care era cu trei etaje mai jos", a declarat medicul, precizând că adevăratul coşmar a început abia după ce a părăsit sala de operaţie.

Potrivit acestuia, oamenii s-au năpustit de spaimă pe scări.

"Erau oameni bolnavi, unii erau operaţi şi se dădeau de-a dura pe scări. Plăcile de marmură cădeau peste bolnavi. Târâş s-a ajuns până la parter. Am ajuns în faţa spitalului şi se auzeau sirenele ambulanţelor care aduceau pacienţi. În