Tipul care priveşte din poza minusculă e încruntat. Sau poate, pur şi simplu, e dintre cei care au sprîncenele împreunate. Imaginea nu străluceşte prin claritate, dar zicem merci, a fost singura depistabilă prin mijloace care nu au nici o legătură cu serviciile secrete. Albert Séguin avea 33 de ani în 1924, la vremea Olimpiadei de la Paris.

Era, după cum îl descrie Raportul Oficial al Jocurilor, "un gimnast foarte frumos, cu o mare eleganţă în mişcări". Născut în 1891, a încetat din viaţă la 57 de ani, în 1948, la Villefranche-sur-Saône. Şi dacă aş fi Tracy Chevalier, mi-ar plăcea să scriu o biografie imaginară şi imaginată a acestui personaj misterios, aşa cum a făcut ea pornind de la un enigmatic tablou al lui Vermeer. Dar nu e cazul.

Séguin a avut momentul lui de Everest. Unul foarte scurt şi prea puţin preţuit, atît la vremea respectivă, cît şi mai tîrziu. Atît de puţin încît a fost uitat. Arhivele Federaţiei Internaţionale de Gimnastică s-au distrus, cine ştie unde se mai pot găsi numere din L'Auto, strămoşul lui L'Equipe, apărute în perioada de care vorbim, oamenii care sînt responsabili azi cu tot felul de lucruri preferă să apese pe butoanele "reply" şi "send" decît să coboare într-o pivniţă să răsfoiască ziare vechi.

Gimnastul francez a efectuat o singură săritură, cea mai simplă dintre toate, se spune, şi a primit nota maximă. 10. Zece. A fost zeu pentru cîteva secunde, într-o probă care a rezistat o singură ediţie în programul olimpic. A fost, de altfel, şi unica lui prezenţă la JO.

Mult mai tîrziu, la 52 de ani diferenţă, o fetiţă din România ajungea să fie ţinta răsfăţată a tuturor superlativelor după Olimpiada de la Montreal. Şapte note de 10.00, mă rog, de 1.00, la capătul unor exerciţii care conţineau elemente ce pot fi folosite cu mîndrie şi de gimnastele de azi. Atunci, perfecţiunea a fost recunoscută în mod