Tiradele impotriva "familiei domnitoare", cum numea el clanul Ceausescu, erau din ce in ce mai frecvente si mai vehemente, nu lua seama la compozitia publicului, nu se putea abtine, nu era deloc prudent, punindu-i adesea pe cei din jur in incurcatura. Un coleg din universitate, de la istorie, ma chestioneaza, in urma cu citeva zile, despre profesorul de psihologie Paul Popescu-Neveanu: cind a murit si de ce nu se mai vorbeste despre el? Il cunoscuse, si-l amintea bine, o persoana remarcabila, spectaculoasa. N-am putut sa-i raspund pe moment, dar am rascolit memoria, mi-am amintit istorii despre acest profesor cindva in voga, am intrebat si pe altii, am cautat informatii din alte surse, cerusem dosarul sau la CNSAS. Paul Popescu s-a nascut la Husi, in 1926, tatal era preot, apoi profesor de teologie si filosofie la liceu, membru PNT si, din 1934, deputat de Husi; dar s-a stins pe cind fiul sau era inca foarte tinar. Mama se muta la Brasov, unde Paul urmeaza liceul, face apoi Facultatea de Psihologie la Bucuresti, indrumat de Mihai Ralea, care i-a fost mentor si sustinator; il cunostea de cind era copil, din Husi. Probabil lui Ralea i se datoreaza si trimiterea la doctorat la Sankt-Petersburg, unde lucreaza sub indrumarea unui profesor reputat, V.N. Measicev, si face o teza despre tipurile de activitate nervoasa superioara la om. Revine in tara, dupa obiceiul timpului, cu o colega care-i devine sotie devotata. Parintii sai erau profesori universitari. N-am auzit pe nimeni sa fi spus ceva dezagreabil despre sotia sa, cercetator la Institutul de Psihologie al Academiei, o femeie modesta, retrasa, apreciata de colegi pentu competenta sa. Si-a adaugat atunci, la numele prea comun, o distinctie care l-a propulsat: Neveanu. Devine repede conferentiar universitar, iar din 1969, profesor. O ascensiune rapida, era om de succes, primeste si functii - prorector al universitatii,