Undeva în mine scînceşte un nerod apocaliptic, iar în mintea nerodului, printre vlăstare sinaptice, mă zbengui şi fac tumbe. Eu, copilul absurd şi nemuritor. Rînjesc şi sufăr, sînt propriul meu dictator, căci fără dictatură nu există ascultare, iar fără ascultare nu există eliberare! Gata, de azi pot afirma cu satisfacţie vicleană că nu mai ştiu cine sînt, nu mai am niciun reper exterior, am renunţat la repere, la categorii, la convenţii! N-am avut niciun demers iniţiatic, am fost expulzat la fel ca ceilalţi din grădina amniotică. M-au spălat, mi-au înscenat o existenţă acceptabilă și mi-au promis o moarte la locul ei.
Moartea e o rutină, nu apuci să scrii două cuvinte fără să nu moară cineva, undeva. Chiar acum. Şi acum! Un bătrîn care le şopteşte rudelor ceva, apoi încremeneşte. O mașină, frînă, un craniu trosnind! O bomboană, o jucărie promisă, un copil strangulat la subsol. Cruzimea noastră latentă, generatorul de orori! La tragedii ciulim urechea, dar mormanele de cadavre să fie cenzurate, dacă se poate! Chiar așa, ce fel de blur preferaţi? Unul după care să ghiciţi conturul victimei, sau poate un blur mai intens, mai cuprinzător? Să acopere în întregime balta de sînge sau lăsăm un firicel pe dinafară? Atît cît să vă tulbure uşor! Da? Gata, s-a rezolvat! Şefu’, un blur mai tare la băiatu’!
DE ACELASI AUTOR Venind în România Ce să facem, puţini mor acceptabil. În general, se moare mai greu decît se trăieşte. Poate cu cît mai uşor se trăieşte, cu atît mai greu se moare. Filosofia amărăciunii, speranța săracului! Și totuși, băbătia asta cu coasa încinsă nu caută persoane cu abilităţi speciale, nu alege învăţăcei talentaţi, spirite rafinate, candidaţi potriviţi pentru cosit. E mută, surdă şi oarbă, cu un surîs de marmură în colţul gurii. O sufletistă! Te angajează, vrei nu vrei, la fabrica babei. Rata şomajului este zero! Iar pe giulg