În volumele de memorialistică şi jurnalele publicate după 1989 de scriitorii care au făcut pactul cu realismul-socialist, sinceritatea iese din discuţie.
Într-un studiu recent, în continuarea seriei despre condiţia scriitorului şi a literaturii în anii 1944-1960, Ana Selejan ia în discuţie câteva cărţi de memorialistică şi jurnale pe care scriitori care au sacrificat pe altarul realismului-socialist le-au publicat după Revoluţie. E vorba de Miron Radu Paraschivescu, Ov.S. Crohmălniceanu, Petru Dumitriu, Mihai Beniuc, Victor Felea, Dumitru Micu, Nina Cassian, Sorin Toma, Lucia Demetrius şi Petre Solomon. Conform titlului, autoarea aşază aceste mărturisiri târzii între „Adevăr şi mistificare". Mai bine era între parada de sinceritate şi minciună, sinceritatea ieşind oricum din discuţie. Cât despre adevăr, el e, în general, foarte greu de apreciat. Iar mistificarea e o noţiune prea nobilă în împrejurările date.
Las altora recenzarea utilului studiu al Anei Selejan. Însemnările de faţă urmăresc să exemplifice cazurile aşa-zicând extreme între care se mişcă moralmente scriitorii cu pricina.
Foame sau ruşine?
Parada de sinceritate o ilustrează cel mai bine Petru Dumitriu, care îşi rescrie trecutul cu aceeaşi superbie cu care scria pe vremuri romanul despre Canalul Dunăre-Marea Neagră, „Drum fără pulbere". Destăinuirile se găsesc în cele două volume de convorbiri cu Eugen Simion şi George Pruteanu.
„Efectiv, eu am început crăpând, pur şi simplu, de foame ... Şi, într-o iarnă, am făcut virajul: din scriitorul-scriitor, am devenit scriitorul comunist", îi declară celui de-al doilea. „Nu mă simt deosebit de vinovat", recunoaşte în convorbirea cu cel dintâi. Precizare de prisos, ne-am fi putut da seama şi singuri. Din când în când e cuprins de un acces de, aproape, veselie confesivă: „(Nuvela «Nopţile din iunie») a fost scrisă anume ca să-i placă A
