De marti, 27 februarie, pana vineri, 1 martie, 2012, au fost trei zile, exact cat tine o minune la romani, si exact numarul de cantari ale cocosului inainte ca Petru sa se lepede de Iisus.
Si tot atat a tinut si singura tentativa a Bucurestiului oficial de a marca faptul ca in Uniunea Europeana exista o tara numita Romania ale carei interese trebuiesc luate in considerare.
Sa fie foarte clar: nu este vorba aici de "Romania" si "Serbia", nici de poporul roman sau de poporul sarb, nici de "nationalisme de secol 19" cum s-au grabit sa debiteze "surse diplomatice" (anonime desigur) de la Bruxelles prin diferite publicatii. Este vorba, ca in multe alte cazuri, de un joc dur intre cei care detin puterea in doua state. In cazul de fata, la Bucuresti, respectiv la Belgrad.
"Bucurestenii" beneficiaza de statutul Romaniei de membra cu drepturi depline in UE si NATO, care le ofera multiple drepturi de veto si parghii de influenta, dispun de parteneriate strategice cu cateva (mari) puteri mondiale, dintre care se detaseaza cel cu SUA, si ocupa o pozitie geopolitica care nu sufera comparatie cu cea a Serbiei. Un portofoliu de avantaje de calibru greu.
"Belgradenii" nu sunt membri UE dar aspira sa devina, nu sunt membri NATO si nici nu doresc sa devina, au o problema inca nerezolvata cu Kosovo, si se pot baza doar pe parteneriatul strategic cu Rusia, care doreste sa-i vada la Bruxelles, asezati la marea masa a Europei cu acelasi drept de veto pe care Romania il are, dar pe care nu stie sa-l foloseasca.
In ciuda acestui raport de forte favorabil Bucurestiului, in "marea bataile politica de 3 zile" pentru salvarea identitatii nationale si culturale a celor 2-300.000 de romani din Serbia, Belgradul a obtinut o victorie majora, iar Bucurestiul a pierdut pe linie. Un astfel de rezultat nu poate avea decat o singura explicatie:
