Încă de la începutul discuţiei publice în jurul subiectului Mişcarea Populară, am asistat la punerea în pagină a doar două puncte de vedere, diametral opuse: perspectiva ca PDL să candideze sub această siglă la alegerile locale şi/sau parlamentare, respectiv ca o coaliţie de formaţiuni politice şi organizaţii civice să candideze sub forma unei coaliţii mai ample în care actualul PDL să aibă cea mai importantă pondere. Din păcate, dezbaterea publică nu a luat în calcul formularea unor alte ipoteze de lucru care ar ajuta la depăşirea falsei dihotomii de mai sus.

Prima întrebare care trebuie pusă referitor la orice nou proiect politic este dacă acesta ar putea să capteze voturile celor care absentează de la alegeri şi care vor fi în număr şi mai mare la următorul scrutin electoral. Indiferent de intensitatea protestelor, de motivaţia lor şi de natura revendicărilor, acestea au avut un efect disproporţionat faţă de reala lor forţă, prin simpla amplificare mediatică. Alegătorul marginal, cel care se hotăreşte să meargă la vot doar în ultimul moment şi motivat de cu totul alte raţiuni decât cele care ţin de politică, va privi în continuare la fel de impasibil ce se întâmplă. Existenţa unor revendicări nu este privită de această categorie drept un îndemn la participare civică, ci mai degrabă reconfirmă atitudinea generală de neâncredere în clasa politică în ansamblul ei. Ar reuşi un proiect precum Mişcarea Populară să atragă această categorie, adevarată majoritate silenţioasă care decide, prin neprezentare, câştigătorul? Categoric nu. Privind cu atenţie (posibila) componentă civică a unei asemenea eventuale formaţiuni, observăm că ar fi vorba de câteva iniţiative oneste dar care reunesc un număr redus de adepţi, nu au împreună nici măcar forţa financiară a unei filiale a unui partid politic existent, iar participarea lor la un proiect strict politic le-ar reduce l