Foto: Cristian Crisbăşan Cred că dintr-un anumit punct de vedere oamenii se pot împărţi în două. Pe de o parte cei pentru care viaţa este o înşiruire de momente de „acum şi aici” – în care performaţa constă în a ajunge cât mai repede mereu la un alt „acum şi aici” din ce în ce mai bun, mai sigur şi mai lipsit de griji. Pentru ei nu contează absolut deloc ce se va întâmpla cu lumea şi viaţa după ce ei nu vor mai fi. Pe de altă parte, există cei pentru care viaţa nu se rezumă deloc doar la ei şi la timpul vieţii lor, ci este mereu mai ales proiecţia planului unui viitor colectiv gândit, creat şi simţit pe termen lung.
Cred că din prima categorie am făcut şi eu parte când eram foarte tânăr. Am trecut în a doua categorie atunci când mi s-a născut primul copil. Şi m-am maturizat în acest sens atunci când, după 7 ani, am avut cel de-al doilea copil. Azi, al doilea copil are deja 7 ani. De 14 ani nu-mi mai pot imaginea omenirea şi viaţa reduse NUMAI la timpul vieţii mele. Pentru că simt că într-un fel anume, straniu, dar frumos, voi continua să supravieţuiesc cumva prin fiinţele copiilor mei. Şi aşa cum am acum grijă de ei, mă simt responsabil într-un fel pentru lumea în care le-am dat viaţă. Nu are cum să nu-mi pese cum şi unde vor trăi. Dacă vor avea parte de suferinţă, va fi cu siguranţă şi suferinţa mea, chiar dacă eu nu voi mai fi prezent fizic.
Până de curând mă intriga aroganţa semidoctă a celor care, când auzeau de „teoria conspiraţiei”, o desfiinţau imediat, fără argumente, printr-un zâmbet superior: „prostii de filme şi romane proaste”. Pe ce s-o fi bazând siguranţa lor oarbă? Eu, de vreo 20 de ani, „văzând enorm şi simţind monstruos”, citind, ascultând, observând, urmărind şi istoria neoficială, citind printre rânduri, căutând semne şi înţelesuri, am început să presimt că lucrurile stau cu totul altfel pe lumea asta decât ni se spune la şcoală ş
