Semnarea Pactului Fiscal cu mult zel de către îndrăgita noastră Românie este un bun prilej de analiză a comportamentului actualei noastre clase politice. O ştim deja de când cu semnarea ACTA: nu s-a încercat nici o dezbatere democratică reală îna fara cabinetelor oficiale, ba mai mult, atunci nici măcar nu s-a prea înţeles sau ştiut ce anume se semnează.
De astă dată însă, Pactul Fiscal a fost mai bine înţeles, şi asta dintr-un motiv simplu: l-a popularizat însuşi preşedintele ţării, angajat în direcţia adoptării lui încă de la primele menţionări ale marilor actori europeni pe această temă. Ne amintim, probabil, cu toţii cum, în cadrul aceluiaşi comentariu de actualitate, în timp ce premierul britanic Cameron trecea cam distrat pe lângă susţinătorul angajat al Pactului, preşedintele francez, aproape atingându-l, dar nu şi văzându-l (pasămite), preşedintele român angaja ferm România, înainte chiar de a fi discutat cu consilierii săi pe probleme economice, în direcţia noii strategii de ieşire din criză desemnate sub numele Pactului.
De aici se desprind două - poate chiar mai multe - lucruri: în ambele cazuri, şi în altele, România se străduie din răsputeri să facă o bună impresie, încă din prima clipă, fiind obedientă, plină de elan declarativ, păstrând şi chiar anticipând cadenţa cadrilului european, apelând la intuiţia, flerul şi rapiditatea retoric-declarativă a politicienilor săi. Cauzele, desigur, pot fi diverse, dar ele se lasă precizate abia atunci când se trece la treabă. În cazul ACTA, s-a văzut: decizia semnării a fost întâmpinată, şi acasă, şi în străinătate - unde alţii au păţit la fel - cu reacţii de dezaprobare publică, devenind astfel clar că lipsa de contact la temă cu alegătorii nu duce la o bună reprezentare a intereselor şi convingerilor acestora. Pe de altă parte, euroconformismul zelos, până ce nici nu s-a putut închega în mod clar o
