Asta mă doare: că fotbalul nostru va continua să existe putred şi convulsiv. Că vei deveni, cel mai probabil, microbist. Şi nu voi fi în stare să-ţi explic de ce ăia doi, bătrîni şi acri, conduc.
Tu te vei naște săptămîna asta. Iar eu și mama ta ți-am pregătit cîteva milioane de răspunsuri limitate, ca toți părinții nătîngi și înflăcărați. Ca toți părinții. Și tot mama ta m-a dat ieri peste cap (ca toate femeile, o să-ți explic): “Sper că ești convins: Luca o să știe pe de rost fotbaliștii înainte să afle că există literatură”.
Ăăăă. Da. Am tăcut, am plecat și-am fumat trei țigări, una după alta (așa fac tații neputincioși cînd mamele au dreptate). Cum îmi pasă și pătimesc, cum o să crești cu televizorul “dat pe meciuri”, iar munca mea înseamnă tot asta, cum să fie altfel? Nu doar înainte de literatură, înainte de tot, o să “știi fotbaliștii”. Și-atunci, eu ce fac?
Pe la 5 ani, nu pot să-ți pun în brațe un teanc cu DVD-uri și gata, să-ți spun că Maradona, că Hagi, că Pele, că Olanda ’78, cînd fotbalul înseamnă și atunci, dar și acum, ca totdeauna.
Cum să pătimești tu pentru Tottenham, să spunem, cînd între Militari și White Hart Lane sînt două paradisuri și două iaduri, iar o iubire se naște în fotbal din miros de stadion, din febra aproape reală că atacantul ăsta aparține lumii tale, și de-aia e glorios, și de-aia te poate face să plîngi!? Cînd pînă și în FIFA patch-urile vin cu Liga I și păstrează încă “naționala” lui Pițurcă, cum să-ți povestesc eu despre fotbalul românesc de acum?
Dacă trebuie să le lăsăm copiilor noștri o lume mai bună decît cea pe care am găsit-o noi, atunci eu, în felia asta a mea de fotbal în care respir și mă smucesc, ce Dumnezeu am făcut!?
Cînd eu aveam 5 ani, România mergea la Mondiale. Șefi erau Sandu și Dragomir. Au fost primăveri europene, turnee finale, au fost Foresta, Onești și Bragadiru, au fost a
