Am fost să văd piesa „Egoistul”. De fapt, am fost să-l văd jucând pe Radu Beligan. Şi am plecat de la Teatrul Naţional buimăcită, emoţionată, impresionată, cu ochii în lacrimi şi cu inima bătându-mi mai puternic decât de obicei, pe un întuneric devenit deodată complice cu arta. De ce? Pentru că acest om, acest actor de un talent impresionant, nu e doar un nume, nu e doar o legendă, ci este un erou al teatrului românesc, da, chiar aşa, este un erou pentru că, în ciuda greutăţilor pe care i le provoacă vârsta, apare pe scenă şi aduce actoria pur şi simplu la rang de miracol.
Nu pot spune că am mers des la teatru, dar am trăit destule cât să-mi dau seama că tot ce se întâmplă în timpul piesei „Egoistul” nu este, cu siguranţă, un fapt oarecare, nu e o coincidenţă naivă, ca mai toate aşa-zisele evenimente din zilele noastre. A fost prima oară când am văzut o sală arhiplină aplaudând înainte de a începe piesa. Când s-a deschis uşa şi a apărut protagonistul nostru, când a făcut primul pas şi şi-a ridicat ochii blânzi spre sală, lumea a început să aplaude cu o convingere copleşitoare. Nu are rost să insist acum pe formula „spectacol cu casa închisă”, pentru că se ştie deja că, de la o vreme, toate biletele pentru piesele în care joacă Radu Beligan se cumpără cu două săptămâni înaintea reprezentaţiilor, chiar din prima zi în care se pun în vânzare.
Piesa lui Jean Anouilh e foarte bună. E tristă şi e adevărată, e complexă şi are umor, e plină de replici deştepte şi de situaţii de viaţă cu dublu înţeles. Iar prezenţa maestrului nostru confirmă toate aceste trăsături. Interesant şi, din nou, impresionant, este faptul că singurul actor care stă pe scenă pe toată durata piesei, două ore, fără să facă nici un fel de pauză, fără să se poată deconecta de la atmosfera apăsătoare, din punct de vedere emoţional, pe care o transmite sala, este tocmai
