Tehnica şi legea fabricării monezilor de aur erau simple. Falsificarea banilor era frecventă în Bucureştiul secolelor 18 şi 19, dar nu foarte mulţi se încumetau să-şi rişte viaţa, chiar dacă succesul le-ar fi adus bogăţia.

Atât procesul de fabricare la care recurgeau calpuzanii, adică falsificatorii de bani, cât mai ales cine era pedepsit şi cine era graţiat de domni, făcea ca monezile contrafăcute să tranziteze toată ţara. Într-o perioadă tulbure, în care pe teritoriul Ţării Româneşti se aflau mai multe tipuri de bani - turceşti, austrieci, româneşti - autorităţile erau severe în pedepsele celor prinşi.

Începând cu secolul 17 apar primele legiuri româneşti cu privire la falsificatorii de bani prinşi cu „bani răi". Aceşti „mincinoşi" erau consideraţi la fel de vinovaţi ca aceia care înjurau pe domnul ţării. Citim în cartea „Din Bucureştii de ieri", cum legile vechi clasificau trei faze în falsificarea banilor:

1. Amestecătura, adică atunci când se amesteca aurul cu alte metale inferioare: argintul cu arama, sau, de multe ori, atunci când se făceau monede din aramă curată pe care mai apoi le „spoiau" pe deasupra cu argint;

2. Cumpăna sau greutatea, adică atunci când falsificatorii făceau monede din materialul respectiv, curat, dar mai uşoare „de nu ajung la cumpănă" şi astfel păgubeau pe acei oameni cărora le dădeau aceste monede

3. Scriptura sau inscripţia, adică atunci când scrisul de pe monede era „mincinos", neadevărat, fiindcă nu era făcut „den sfat cu învăţătura cuiva, ce pre furiş, ca un lucru rău. Drept aceia, de-ar fi li curaţi banii, cu nemic mestecaţi, şi de ar fi şi deplin la cumpănă, tot e un lucru mincinos (fals)".

Cel care făcea totuşi banii în mod oficial trebuia să aibă „puterea şi voie de la împărăţie", trebuia să-i facă într-un loc public „cum ar fi în mijlocul târgului, să vază toţi", să aibă „chip şi scriptură cins