Pînă şi populaţia sportivă a României este îmbătrînită. A cui e vina că tinerii nu sînt împinşi în faţă?

Serghei Reviakin are 16 ani. Cu toate acestea, la sfîrşitul săptămînii trecute a ajuns să apere poarta lui ŢSKA Moscova în meciul de campionat cu Zenit Sankt Petersburg (2-2). E adevărat, primii doi portari lipseau din motive întemeiate. Dar a treia opţiune, asumată de tehnicienii moscoviţi, este o declaraţie de curaj şi de responsabilitate. Băiatul ăsta şi-a luat două goluri, dar e posibil să se fi dus la culcare simţindu-se curajos şi un pic mai matur. Curajul lui este, de fapt, curajul celor care l-au crescut şi i-au suflat în vele, probabil nu fără emoţii.

Este genul de risc cu care antrenorii români de fotbal preferă să nu se întîlnească prea des. Îşi clocesc elevii, chiar şi pe cei valoroşi, alegînd să se abţină de la experimente, alegînd în general să nu privească în direcţia celor foarte, foarte tineri. Din fotbalul nostru actual, la prima strigare, îmi vin in cap doar două exemple de jucători care au făcut cunoştinţă cu prima divizie la vîrste fragede (fragede pentru noi, dar normale pentru alte campionate care ştiu să echilibreze experienţa cu noutatea). Primul ar fi Torje – 17 ani. Al doilea ar fi Ianis Zicu, tot 17 ani.

Dar toate acestea nu mai par atît de grave cînd ne gîndim că pînă şi la gimnastică România va merge, cel mai sigur, la Olimpiada de la Londra cu două sportive de peste 20 de ani, Sandra Izbaşa şi Cătălina Ponor. Aici nu e vorba, desigur, de lipsa de îndrăzneală a antrenorilor, ci de resursele limitate într-un sport unde odinioară nu ne ajungeau degetele de la mîini să numărăm puştoaicele talentate dintr-o singură generaţie.

Zilele acestea mi-am amintit şi de o scenă dintr-un alt sport la care România a avut o campioană mondială, pe Dorina Mihai. Acum vreo 5 ani, sala Floreasca din Bucureşti a găzduit un concurs