Cel târziu până la alegerile locale toată lumea se va fi dumirit cu privire la capacitatea premierului Ungureanu de a mai recupera ceva din credibilitatea sistemului politic românesc. Statutul său de outsider îi conferă, deocamdată, avantajul jucătorului autonom pregătit să critice performanţa şi să tragă la răspundere principalele instituţii ale statului aflate în subordinea sa. O politiciană britanică de anvergură şi extrem de originală, Margaret Thatcher, a ajuns legendară inclusiv graţie talentului ei de a se distanţa de o serie de instituţii de stat profund impopulare, continuând să dea glas nemulţumirilor generale faţă de acestea chiar şi în calitate de premier. Şansele de succes ale lui MRU par să depindă acum în bună măsură de aceeaşi strategie, respectiv de gradul libertăţii sale de acţiune pentru a putea proceda oarecum similar.

Momentan, jocul politic se reduce la câteva acţiuni de minimă consolidare sau lărgire a bazei coaliţiei de guvernare, invariabil impopulară, prin numirea unor membri ai opoziţiei în poziţii de prim rang. Ca atare, Teodor Meleşcanu, ajuns între timp în al optulea deceniu de viaţă, s-a trezit desemnat succesor al lui MRU în fruntea SIE, despărţindu-se în acest scop de PNL cu viteza şi voiciunea unei capre de munte. Primul oier al ţării, Gigi Becali, a dat şi el de înţeles că ar fi fost cooptat în echipa de salvare menită să prevină un dezastru pedelist la Bucureşti cu ocazia localelor. Loialitatea UNPR a fost deja cimentată prin numirile unor foşti pesedişti de vază în fruntea unor ministere-cheie. Speranţa tacită a tuturor pare să rezide în atragerea cât mai multor defectori din USL, fie sătui de fiţele şefilor sau de tensiunile crescânde din Uniune, fie măcinaţi de grija propriei supravieţuiri în condiţiile impusei parităţi pe candidaturi.

Dar milioane de votanţi continuă să rămână sceptici. Iar cum oamenii nu