Un subiect de ultimă oră, ce a produs frământări, dezbateri aprinse şi proteste în numeroase ţări europene: vineri dimineaţă, la Bruxelles, liderii statelor din UE au semnat pactul fiscal. Doi indicatori, deficitul nominal şi deficitul structural, legaţi inevitabil şi de rata datoriei publice, ne pun acum pe jar. Pe noi şi pe toţi partenerii noştri din Uniunea Europeană.
Timpul amânărilor a expirat. Pactul fiscal aduce în prim-plan cerinţe pe care nu ne mai putem permite să nu le respectăm. Altfel, fondurile străine, în principal cele de la comunităţile europene, vor intra în România în cantităţi ce nu vor reuşi să antreneze expansiunea investiţiilor şi un ritm mai înalt al creşterii economice.
Ce vrea de fapt Europa de la noi? Să dăm jos din pod disciplina bugetară. Să avem deci grijă, atunci când creşterea economică va fi mare, ca politica fiscală să fie obligatoriu anticiclică. Să acţioneze pentru a strânge rezerve. Sau invers: când PIB-ul va scădea să poată interveni pentru a stimula creşterea. Practica noastră fiscală a ţinut doar rareori seamă de aceste cerinţe.
Atunci când se făceau bugetele, proiecţiile erau generoase şi balanţa veniturilor urca până la 37%-38% din PIB. După exerciţiile bugetare însă, scala veniturilor se înscria între 28% şi 32%. Dincolo, în balanţa cheltuielilor, deşi erau mereu programate deficite strânse, ele creşteau semnificativ.
Nu spun o noutate acum: banca centrală a atras continuu atenţia că va veni un moment al scadenţei. Şi a venit. Acum, politica fiscală se impune să fie restructurată. Ne-o cere Uniunea Europeană. Dar, întâi şi întâi, ne-o cere nevoia noastră de a asigura o politică fiscală sănătoasă. Căci am ajuns la o răscruce de drumuri. Suntem obligaţi să alegem: ori asigurăm disciplina bugetară, unica şansă de a reduce uriaşele pierderi din companiile de stat şi de a lua di
