Versul din titlu îi aparține poetului Șerban Foarță. Mi l-am reamintit în contextul stării de beligeranță mediatică instaurată în România de boicotul „țării lalelelor” privind admiterea noastră în spațiul Schengen.

Premierul Ungureanu explica refuzul prin presiunea exercitată în politica internă a Olandei de către partidele și forțele de extremă dreaptă. Perfect adevărat. Cunoaștem de multă vreme cât de influente (și contondente) sunt acestea. Asasinarea regizorului Theo van Gogh, în 2004, a constituit un indiciu că în ultra-permisiva Olandă situația nu era tocmai paradisiacă. Cu doi ani înainte, Pim Fortuyn fusese împușcat chiar în timpul alegerilor parlamentare. Fortuyn era un inamic fanatic al islamismului. Popularitatea, în urmă cu câțiva ani, a lui Jörg Haider în Austria, a lui Jean Marie Le Pen în Franța, a lui Thilo Sarrazin în Germania au reprezentat și reprezintă indicii că extrema dreaptă nu și-a jucat încă ultima carte în Europa.

Remarcăm cu toții aceste triste realități, dar nu ne punem și întrebarea de bun-simț: cum se explică resurgența politicilor de extremă dreaptă? Ce a făcut posibil ca discursul izolaționist, naționalist, primitiv, agresiv să aibă un asemenea impact? Nu există, firește, un singur răspuns la astfel de întrebări. Dar există unul care, din câte-mi dau seama din lecturile mele (fatalmente limitate), e ocolit cu grijă: iresponsabilitatea aplicării politicilor de stânga. Comunismul și socialismul europene au creat iluzia unui paradis terestru, a egalității absolute și a fraternității necondiționate. În realitate, ființa umană e mult prea puțin dispusă la „egalité, fraternité” atunci când aceste valori sunt obținute pe spinarea sa. Cu alte cuvinte, atunci când cresc impozitele, când i se limitează drepturile (să nu uităm de ravagiile corectitudinii politice în Occident), când crește criminalitatea și sentimentul nesig