Securist-şef din Cluj, care avea să se remarce printr-o cruzime deosebită, a intrat în conflict cu Virgil Lazăr în perioada în care Mihai Patriciu conducea combinatul siderurgic din Reşiţa.

După Mircea Rădulescu, care a condus „România liberă" în anii stalinismului, a venit redactor-şef Marcel Breazu, de formaţie filosof. Acesta, în timpul „campanie cartofului" - căci a fost şi aşa ceva - iniţiată de Guvern ca să nu se mai repete foametea cumplită din 1946, a venit la Timişoara. Făcea parte din lotul de activişti de partid trimişi prin ţară, să vadă şi să informeze dacă se plantează cartofii conform hotărârii luate de forurile superioare. În acest context a venit la mine, la Timişoara, Macel Breazu care mi-a propus o deplasare într-un sat unde se plantau cartofi. Am ales Belinţul şi ne-am deplasat acolo cu trenul. Toţi locuitorii satului erau, într-adevăr, pe câmp şi plantau cartofi de zor. Dar cum noi nu aveam tren de întoarcere decât peste cinci ore, am încercat să luăm undeva o gustare, însă n-am reuşit, pentru că totul era închis şi satul gol.

Aşa că ne-am deplasat la gară, unde Marcel Breazu a făcut o criză de fiere şi a fost nevoit să se întindă pe o bancă de pe peron. Şi a stat astfel lungit câteva ore, până a venit trenul. Acest episod a avut un ecou pozitiv asupra activităţii corespondenţilor despre care el le spunea celor din redacţie: „Voi habar nu aveţi cu câte eforturi şi în ce condiţii se deplasează aceşti tineri pe teren", le-a accentuat, într-o şedinţă, redactorul şef, obligându-i pe redactori să se aplece mai mult şi mai operativ asupra textelor noastre.Unii redactori, mai apropiaţi de mine, mi-au spus: „Ce i-ai făcut, mă, Lazăre, şefului, de vă apără brusc şi vă laudă?!". „Realitatea", am răspuns sec.

Revenind la vizita lui Marcel Breazu la Timişoara, el dorea mult să mergem la Reşiţa, la marele combinat siderurgic de acolo. Nu