Rar mi-a fost dat să văd în managementul politicilor macroeconomice din România o gândire integrată, o programare inteligentă, o viziune. Alergăm după ţinte / de exemplu -de deficit, sau alte ţinte / pe termen scurt şi am uitat aproape definitiv termenul lung.
Un prim plan de discuţie. Majoritatea politicienilor nu au înţeles nici acum că am intrat în capcana spiralelor descendente din care putem ieşi din ce în ce mai greu. Sau ieşim vlăguiţi total. Austeritatea exclusivă conduce la rate mici de crestere economică, venituri mici la bugetul de stat, ratarea ţintelor de deficit, noi măsuri de austeritate. Majoritatea policymakers ilor nu au înţeles nici acum că austeritatea în sine, exclusivă, nu rezolvă aproape nimic (poate doar să reducă riscul unei crize de lichiditate la nivel bugetar, deşi nici acolo întotdeauna). Cred că aceştia ar trebui să se gândească dacă reformele structurale nu au costuri mai mici atunci când sunt aplicate la expansiune, fără presiune.
Al doilea plan. După ce ne-am calmat frustrările în dezbaterea pro şi contra Tratatului Fiscal, haideţi să vedem ce facem mai departe. Cum ajungem să ne încadrăm pe o traiectorie sustenabilă de reducere a deficitului structural sub 1% din PIB? Cum creştem PIB potenţial?
Răspunsul care rezolvă atât problema definită la primul plan cât şi întrebările din al doilea plan este unul simplu: un program de stimulare a creşterii economice. Că va cuprinde reducerea CAS (măsură care a întrunit consensul atât în rândul politicienilor cât şi al economiştilor), că va fi vorba de atragerea forţei de muncă din rural (parcă Dan Bucsa propunea aşa ceva) sau că va însemna investiţii mai mari în agricultură, energie s.a. nu mă interesează. Este treaba autorităţilor să inoveze, să gândească. Consilierii trebuie să se dezbare de practica perdantă a prezentării unor simple date statistice, nici măcar prelucrate,
