Ţara este o religie. Este până la ur­mă Dumnezeul căruia te închini, închizând în el şi mamă şi tată şi avere şi morminte. Şi amintiri şi, cu puţin idealism, fandări în viitor. Emil Cioran spunea, el cred, că pa­tria este limba în care te ex­primi, singurul bun neperisabil moştenit. Visez în limba română, spunea la rându-i, Mircea Eliade, marele fi­lo­sof al religiilor, care scria şi în alte limbi şi se exprima în destule alte graiuri, dar nu visa decât în lim­ba maternă. De ce evoc azi aceste aproape truisme? Pentru că simt cea mai dură clătinare a fiin­ţei iubirii noastre pentru ţara care ne-a născut. Moare, poate chiar a murit, ataşamentul ro­mâ­ni­lor pentru România. E o clă­ti­nare adâncă, un măcel al dragostei pentru ce ne aparţine. Victoria îm­po­triva comunismului, din decembrie ’89, datorată mulţimilor, chiar şi celor care au trăit de voie de ne­voie, supuse, acele vremi, ne-a ador­mit, ne-a pleoştit atenţia. A su­combat, crezând că nimic rău nu ni se mai poate întâmpla, starea de alarmă. Aşa se face că azi, nede­ran­jate de nimeni, rar intimidate de o sută de oameni care strigă jos ca­naliile, canaliile tronează. Ca­na­lii­le, profitând de starea de atonie a nervilor sociali, au ciupit mai în­tâi câte puţin din drepturile şi demnitatea românilor, apoi au în­că­le­cat averea ţării şi au început s-o de­­voreze. Văzând că românii dorm, anesteziaţi de credinţa că mu­­rind Ceauşescu, nimeni n-ar mai putea încerca exerciţiul pute­rii absolute, şarlatanii, ei mai ales, escrocii, jigodiile de gang, asasinii de profesie, ciorditorii prin vo­ca­ţie, şmecherii cu şcoala vieţii au pre­luat România. Azi România este călărită de Traian Băsescu. Tremură dar e sigur pe el. Se teme că va fi, într-o zi, judecat pentru furt, dar fură în continuare. Se în­fi­oară la gândul că românii l-ar pu­tea în sfârşit ghici, dar continuă asaltul omorârii democraţiei şi se pre­găteşte să f