Ţara este o religie. Este până la urmă Dumnezeul căruia te închini, închizând în el şi mamă şi tată şi avere şi morminte. Şi amintiri şi, cu puţin idealism, fandări în viitor. Emil Cioran spunea, el cred, că patria este limba în care te exprimi, singurul bun neperisabil moştenit. Visez în limba română, spunea la rându-i, Mircea Eliade, marele filosof al religiilor, care scria şi în alte limbi şi se exprima în destule alte graiuri, dar nu visa decât în limba maternă. De ce evoc azi aceste aproape truisme? Pentru că simt cea mai dură clătinare a fiinţei iubirii noastre pentru ţara care ne-a născut. Moare, poate chiar a murit, ataşamentul românilor pentru România. E o clătinare adâncă, un măcel al dragostei pentru ce ne aparţine. Victoria împotriva comunismului, din decembrie ’89, datorată mulţimilor, chiar şi celor care au trăit de voie de nevoie, supuse, acele vremi, ne-a adormit, ne-a pleoştit atenţia. A sucombat, crezând că nimic rău nu ni se mai poate întâmpla, starea de alarmă. Aşa se face că azi, nederanjate de nimeni, rar intimidate de o sută de oameni care strigă jos canaliile, canaliile tronează. Canaliile, profitând de starea de atonie a nervilor sociali, au ciupit mai întâi câte puţin din drepturile şi demnitatea românilor, apoi au încălecat averea ţării şi au început s-o devoreze. Văzând că românii dorm, anesteziaţi de credinţa că murind Ceauşescu, nimeni n-ar mai putea încerca exerciţiul puterii absolute, şarlatanii, ei mai ales, escrocii, jigodiile de gang, asasinii de profesie, ciorditorii prin vocaţie, şmecherii cu şcoala vieţii au preluat România. Azi România este călărită de Traian Băsescu. Tremură dar e sigur pe el. Se teme că va fi, într-o zi, judecat pentru furt, dar fură în continuare. Se înfioară la gândul că românii l-ar putea în sfârşit ghici, dar continuă asaltul omorârii democraţiei şi se pregăteşte să f