După normele politicii europene, ori ai avut dintotdeauna o problemă cu adevărat gravă cu minoritatea română din Serbia – iar atunci spui asta tare şi răspicat de câte ori ai ocazia (ceea ce noi nu am făcut); ori nu ai în realitate o problemă atât de gravă, şi atunci înseamnă că te-ai trezit acum vorbind aiurea.
În timp ce România bloca la Bruxelles candidatura Serbiei la UE, dădeam un interviu, marţi seara, pentru Frankfurter Allgemeine Zeitung, despre cum văd recentul progres în relaţia Priştina-Belgrad. Interviul fusese programat cu câteva zile înainte de a apărea “problema vlahă” pe agendă.
Ziaristul îmi spune “dacă tot s-a nimerit să vorbim azi, mă poţi lămuri, te rog, şi care este problema voastră cu vlahii din Serbia?” Zic da, este o chestiune veche, ne rugăm de sârbi de ani de zile să fie cooperanţi, dar fără rezultat. Ne-am săturat să le dăm cecuri în alb, i-am susţinut mereu până în pânzele albe, nu am recunoscut nici Kosovo, iar ei tot nimic – românii de acolo nu au dreptul la educaţie în limba maternă, religie...
“Da, da, ştiu”, mă întrerupe ziaristul, care acoperă Balcanii de ani şi ani de zile şi este bun cunoscător al regiunii. “Cunosc problema şi aveţi perfectă dreptate! Dar… ce s-a întâmplat acum atât de îngrozitor?” Păi nimic nou, zic. S-a întâmplat că la un moment dat trebuia să punem piciorul în prag, preşedintele nostru le-a zis preşedintelui lor chestia asta în ultima vizită la Belgrad, anul trecut, le-am dat semnale, nu ne-au luat în serios, cum nu ne-au luat niciodată. Acum e şansa noastră, pentru că au nevoie de votul României. Neamţul este în continuare total confuz – “bun, dar totuşi… ce s-a întâmplat atât de intolerabil ACUM, ca să escaladaţi astfel situaţia?”
Neamţul, neamţ. După logica lui germană, riguroasă, ca să ajungi la un gest diplomatic atât de dur trebuie să existe o escaladare în timp, să ridici trep
