Ce ecouri aţi avut după ediţia de anul trecut, a patra, a One World România, festivalul de film documentar dedicat drepturilor omului?

Ne-am bucurat în primul rând că audienţa publicului a fost mai mare cu aproximativ 50% faţă de anul precedent. În plus, acoperirea de către presă a evenimentului a fost mult mai bună şi am primit mult feedback de la oameni care păreau că atunci au descoperit festivalul. Am avut senzaţia că am ajuns la un soi de maturitate cu ediţia de anul trecut a festivalulului One World România.

Aţi fost mulţumit de prezenţa şi participarea invitaţilor şi a publicului la dezbaterile care au avut loc pe marginea unor teme şi filme din festival?

Dezbaterile au prins foarte bine şi chiar au stârnit interesul publicului. Paradoxală însă, spre exemplu, a fost dezbaterea despre filmul lui Erik Gandini, Videocracy, care se referă la Berlusconi, berlusconism şi mass-media, în care prezenţa jurnaliştilor români a fost masivă, dar n-a existat, în timpul discuţiilor, un soi de reflexie asupra mass-media româneşti. Toată lumea a părut să se bucure că la alţii, adică în Italia, e mai rău, dar un soi de examen al propriei condiţii de jurnalişti în România n-a rezultat din asta. În fine, filmul lui Gandini e o picătură într-un ocean şi, dacă mai pui câte una, încet-încet, poate se umple paharul...

Cum a fost participarea documentariştilor români la workshop şi la masterclass?

La aceste cursuri au fost cam 40 de oameni interesaţi de documentar, ceea ce e foarte mult. Vom relua workshop-ul şi anul ăsta, într-o altă formulă, cu accent pe montaj. Ne-am gândit că, dacă anul trecut accentul a fost pe trailer, despre cum să faci un scurt material de promovare a filmului, de data asta ne adresăm celor care au materiale filmate deja şi sunt într-o fază în care încearcă să le pună cap la cap şi să le monteze. L-am inv